Selectează o Pagină

Se găseşte Spovada în Scriptură?

Tim Staples

 

Domnul spune la Isaia 43,25: „Eu, Eu sunt Acel Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale”. Psalmul 103,2-3adaugă: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui; pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale”. Mulţi vor folosi aceste versete împotriva ideii mărturisirii păcatelor în faţa unui preot. Pentru că Dumnezeu iartă păcatele, explică ei, se exclude posibilitatea ca un preot să ierte păcatele. Mai mult, Evrei 3,1 şi 7,22-27 ne spune că Isus este „marele preot al mărturisirii noastre” şi că nu sunt „mulţi preoţi” ci unul în Noul Testament: Isus Cristos. Mai mult, dacă Isus este „unul singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1Timotei 2,5), cum pot catolicii să pretindă că preoţii acţionează ca mediatori ai Sacramentului Spovezii?

Începem cu Vechiul Testament

Biserica Catolică recunoaşte ceea ce Scripturile declară univoc: Dumnezeu este cel care iartă păcatele. Dar lucrurile nu se termină aici. Levitic 19,20-22 este de asemenea univoc: „De va dormi cineva cu femeie, împreunându-se […] să îi pedepsiţi pe amândoi, dar nu cu moarte […]. Ci să aducă el Domnului […] jertfă de vină […]. Şi preotul îl va curăţi de păcatul lui înaintea Domnului cu berbecul cel pentru vină şi i se va ierta lui păcatul pe care l-a făcut.” După cum se vede, folosirea preotului ca instrument al iertării de către Dumnezeu nu ia nimic din faptul că Dumnezeu este cel care iartă. Dumnezeu este prima cauză a iertării; preotul este secundar sau instrumentar cauzei. Astfel, faptul că Dumnezeu este cel care şterge păcatele în Isaia 43,25 şi Psalmul 103,3 nu elimină în nici un caz posibilitatea de a exista o preoţie ministerială înfiinţată de Dumnezeu pentru a transmite iertarea Sa.

Gata cu Vechiul Testament

Mulţi protestanţi vor fi de acord cu faptul că în Vechiul Testament vedem preoţii acţionând ca mediatori ai iertării. „Dar”, vor obiecta aceştia, „Poporul lui Dumnezeu avea preoţi în Vechiul Testament. Isus este singurul nostru preot în Noul Testament.” Întrebarea este: nu s-ar putea ca „marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos” (Tit 2,13) să facă ceva similar cu ceea ce a făcut, ca Dumnezeu, în Vechiul Testament? Nu ar fi putut oare să înfiinţeze o preoţie pentru a media iertarea Sa şi în Noul Testament?

Şi în Noul Testament

Aşa după cum Dumnezeu i-a împuternicit pe preoţii Săi să fie instrumente ale iertării în Vechiul Testament, Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a delegat autoritate miniştrilor săi din Noul Testament pentru a acţiona de asemenea ca mediatori ai reconcilierii. Isus spune aceasta în mod foarte clar la Ioan 20,21-23: „Atunci, Isus le-a zis din nou: ‘Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi’. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: ‘Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute’.”

După ce învie din morţi, Domnul nostru Isus Cristos dă Apostolilor Săi misiunea de a duce înainte lucrarea Sa, chiar înainte de înălţarea Sa la ceruri. „Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit Eu pe voi.” Ce l-a trimis Tatăl pe Isus să facă? Toţi creştinii sunt de acord că l-a trimis pe Cristos să fie unicul şi adevăratul mediator între Dumnezeu şi oameni. Drept urmare, Cristos a proclamat în mod infailibil Evanghelia (cf. Luca 4,16-21), domnind ca Regele regilor şi Domnul domnilor (cf. Apocalips 19,16); şi în special a venit să răscumpere omenirea prin iertarea păcatelor (cf. 1Petru 2,21-25, Marcu 2,5-10).

Noul Testament spune cât se poate de clar că Cristos i-a trimis pe Apostoli şi pe succesorii lor să ducă înainte aceeaşi misiune. Să proclame Evanghelia cu autoritatea lui Cristos (cf. Matei 28,18-20), să guverneze Biserica în locul Său (cf. Luca 22,29-30) şi să o sfinţească prin Sacramente, în special prin Euharistie (cf. Ioan 6,54, 1Corinteni 11,24-29) şi, referitor la tema acestui articol, prin Spovadă.Ioan 20,22-23 nu este altceva decât sublinierea pe care însuşi Isus o face privitor la un aspect esenţial al preoţiei ministeriale a Apostolilor: să ierte oamenilor păcatele în numele lui Isus Cristos – „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Mai mult, de aici se deduce în mod evident ascultarea păcatelor. Singurul mod în care Apostolii puteau ierta sau ţine păcatele cuiva era ca mai întâi să le asculte într-o mărturisire, şi abia după aceea să stabilească dacă respectivul penitent trebuie absolvit de păcate.

A ierta sau a proclama?

Mulţi protestanţi şi unele secte cvasi-creştine pretind că Ioan 20,23 trebuie să fie văzut ca o simplă repetare de către Isus Cristos a „marii misiuni” din Matei 28,19 şi Luca 24,47, doar că folosind cuvinte diferite, care ar însemna acelaşi lucru: „Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”; respectiv „şi să fie predicată convertirea în numele Lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele”.

Comentând Ioan 20,23 în cartea sa „Romanism – The Relentless Roman Catholic Assault on the Gospel of Jesus Christ!” („Romanismul – Atacul asiduu romano-catolic asupra Evangheliei lui Isus Cristos!”, White Horse Publications, Huntsville Alabama, 1995, p. 100), apologetul protestant Robert Zins scrie: „Se pare că sarcina evanghelizării este strâns legată de sarcina proclamării iertării păcatelor prin credinţa în Isus Cristos”. Pretenţia lui Zin este că Ioan 20,23 nu susţine că Apostolii ar ierta păcatele, ci doar că trebuie să proclame iertarea păcatelor. Singura problemă cu această teorie este că este contrazisă de însuşi textul invocat: „Le veţi ierta păcatele… le veţi ţine”. Textul nu poate fi mai clar de atât: este mult mai mult decât proclamarea iertării păcatelor – sarcina pe care Domnul le-o dă este chiar puterea de a ierta păcatele.

Spovada deasă

Următoarea întrebare pentru mulţi, atunci când văd cuvintele explicite ale Sf. Ioan, este: De ce nu auzim mai des despre Spovada la preot în restul Noului Testament? Adevărul este: nu avem nevoie de aşa ceva. De câte ori trebuie să ne spună Dumnezeu ceva înainte să credem? În Scriptură găsim o singură dată referită forma proprie Botezului (Matei 28,19), şi cu toate acestea toţi creştinii acceptă această învăţătură. Totuşi, în Noul Testament găsim mai multe texte despre Spovadă şi despre iertarea păcatelor. Voi cita doar câteva:

2Corinteni 2,10: „Ceea ce am iertat, dacă am iertat ceva, am făcut-o pentru voi în persoana lui Cristos” (conform textului catolic american; în traducerea catolică şi ortodoxă română apare „în faţa lui Cristos” – n. tr.). Multe persoane răspund la acest text citând traducerile moderne ale Bibliei care spun „în faţa / în prezenţa lui Cristos”. Sf. Paul, susţin acestea, iartă exact în acelaşi mod în care orice laic iartă pe cineva care i-a greşit lui. Cuvântul grec prosopon poate fi tradus în ambele sensuri. Şi, trebuie să spun, chiar şi buni catolici vor susţine aceeaşi idee. Este o obiecţie de înţeles şi validă, dar eu nu o susţin din patru motive:

1. Nu doar versiunea catolică Douay-Rheims, ci şi versiunea Regelui James a Bibliei – pe care nimeni nu o poate acuza ca fiind traducere catolică – traduce prosopon cu „persoană”.

2. Primii creştini, care vorbeau şi scriau în greaca koine, la Conciliile de la Efes (431) şi Calcedon (451) foloseau prosopon pentru a se referi la persoana lui Isus Cristos.

3. Chiar dacă cineva ar traduce textul cum că Sf. Paul iartă „în faţa lui Cristos”, contextul indică faptul că el a iertat păcatele altora. Şi să observăm: Sf. Paul spune că nu este vorba de iertarea unor greşeli comise împotriva lui (cf. 2Corinteni 2,5). Orice creştin poate şi trebuie să ierte când i se greşeşte. Ce a făcut Paul a fost iertarea „pentru voi” şi „în persoana (sau în prezenţa) lui Cristos”. Contextul pare să indice că este vorba de iertarea unor păcate ce nu l-au avut pe el personal ca subiect.

4. După trei capitole, Sf. Paul ne dă motivul pentru care el poate să ierte păcatele altora: „Iar toate vin de la Dumnezeu care ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii” (2Corinteni 5,18). Unii vor spune că „slujirea reconcilierii” din versetul 18 este identică cu „cuvântul reconcilierii” din versetul 19. Cu alte cuvinte, Sf. Paul se referă aici doar la o putere declarativă. Nu sunt de acord. Susţin că Sf. Paul foloseşte cuvinte diferite deoarece se referă la mai mult decât „cuvântul/mesajul reconcilierii”, şi anume la aceeaşi slujire a reconcilierii care a fost a lui Cristos. Iar Cristos a făcut mai mult decât să predice un mesaj: El a şi iertat păcatele.

Iacob 5,14-17: „Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta. Aşadar, mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Rugăciunea stăruitoare a celui drept poate înfăptui multe. Ilie era un om cu slăbiciuni, asemenea nouă, dar s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi nu a plouat pe pământ trei ani şi şase luni.”

Când cineva „suferă”, spune Sf. Iacob, „să se roage”. „Este cineva bine dispus? Să cânte psalmi” (5,13). Dar când vine vorba de boală şi păcate personale, le spune cititorilor săi că trebuie să meargă la „bătrâni” (preoţi) – nu la oricine – pentru a primi ungerea şi iertarea păcatelor. Unii vor obiecta indicând versetul 16 unde se spune să ne mărturisim păcatele „unii altora” şi să ne rugăm „unii pentru alţii”. Iacob ne încurajează să ne mărturisim păcatele unui prieten apropiat ca să ne ajutăm reciproc în depăşirea propriilor scăderi? Contextul pare a nu susţine aceasta din două motive principale:

1. Sf. Iacob tocmai ne-a spus, în versetul 14, să mergem la preoţi pentru vindecare şi pentru iertarea păcatelor. Apoi versetul 16 începe cu cuvântul „aşadar” – o conjuncţie conclusivă care doreşte să lege versetul 16 înapoi de versetele 14 şi 15. Contextul pare să indice preoţii ca fiind cei la care să mergem să ne mărturisim păcatele.

2. La Efeseni 5,21 se foloseşte aceeaşi sintagmă: „Fiţi supuşi unii altora în frica lui Cristos”. Dar contextul limitează sensul la „unii altora” în mod specific la un bărbat şi o femeie, la soţ şi soţie, nefiind vorba deci de oricine. Similar, în contextul capitolului 5 al scrisorii, Sf. Iacob pare să limiteze mărturisirea păcatelor „unii altora” în mod specific la relaţia dintre „oricine” şi „preot” (presbuteros în greacă – de aici vine „să cheme prezbiterii Bisericii” în alte traduceri).

Un preot sau mai mulţi?

Un obstacol major în calea Spovezii pentru mulţi protestanţi (inclusiv pentru mine, când eram protestant) este faptul că presupune preoţia. După cum am spus mai sus, despre Isus ni se spune în Scriptură că este „marele preot al mărturisirii noastre” (Evrei 3,1). Vechii preoţi erau mulţi la număr, după cum spune Evrei 7,23, dar acum avem un singur preot: Isus Cristos. Întrebarea este ce facem atunci cu ideea de preoţi şi de mărturisire a păcatelor? Există un singur preot sau mai mulţi?

1Petru 2,5.9 ne dă o idee: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. […] Dar voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu…” Dacă Isus este unicul preot al Noului Testament, în sens strict, atunci avem o contradicţie în Sfânta Scriptură. Acesta ar fi desigur un lucru absurd. 1Petru învaţă clar că toţi credincioşii sunt membri ai preoţiei împărăteşti. Preoţii şi credincioşii nu ştirbesc preoţia unică a lui Isus Cristos, ci, mai degrabă, ca membri ai Trupului Său, o fac prezentă pe pământ.

Participarea deplină şi activă

Dacă înţelegem noţiunea foarte catolică şi foarte biblică de participare (participatio), atunci aceste texte problematice şi altele devin relativ simplu de înţeles. Da, Isus Cristos este „unul singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, după cum se spune la 1Timotei 2,5. Biblia este clară. Şi totuşi, creştinii sunt de asemenea chemaţi să fie mijlocitori în Cristos. Când noi mijlocim unul pentru celălalt sau vestim cuiva Evanghelia, acţionăm ca mijlocitori ai iubirii şi harului lui Dumnezeu în singurul mijlocitor Isus Cristos, prin darul participării în Isus Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (vezi1Timotei 2,1-7, 1Timotei 4,16, Romani 10,9-14). Toţi creştinii, într-un anume sens, pot spune cu Sfântul Paul: „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).

Preoţi între preoţi

Dacă toţi creştinii sunt preoţi, atunci de ce catolicii pretind o preoţie ministerială, distinctă în mod esenţial de preoţia universală? Răspunsul este acesta: Dumnezeu a dorit o preoţie specială în cadrul preoţiei universale, pentru păstorirea Poporului Său. Acest concept este literalmente vechi cât Moise. Când Sf. Petru ne învaţă despre preoţia universală a tuturor credincioşilor, el se referă specific laExod 19,6, unde Dumnezeu le spune fiilor lui Israel că sunt „împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”. Sf. Petru ne aminteşte că exista o preoţie universală în poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament. Aceasta nu exclude însă existenţa unei preoţii ministeriale în cadrul preoţiei universale (vezi Exod 19,22, Exod 28 şi Numeri 3,1-12). În mod similar Vechiului Testament, avem o preoţie împărătească universală în Noul Testament, dar avem şi clerul hirotonit care are autoritatea preoţească dată de însuşi Cristos, pentru a îndeplini slujirea reconcilierii, după cum am văzut mai sus.

O autoritate cu adevărat extraordinară

La final vom mai vedea două texte: Matei 16,19 şi 18,18. Mai exact vom examina cuvintele lui Isus Cristos adresate lui Petru şi Apostolilor Săi: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Aşa după cum spune Catehismul Bisericii Catolice (CBC) la nr. 553, Isus Cristos nu a transmis aici Apostolilor doar autoritatea „de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică”, ci şi „autoritatea de a ierta păcatele”.

Aceste cuvinte sunt tulburătoare, chiar deranjante pentru mulţi. Şi este de înţeles într-un fel: cum a putut Dumnezeu să dea o astfel de autoritate unor oameni? Şi totuşi a făcut-o. Isus Cristos, care doar El are puterea de a deschide şi a închide cerurile pentru om, a transmis în mod clar această autoritate Apostolilor şi succesorilor lor. Despre aceasta este iertarea păcatelor: reconcilierea oamenilor cu Tatăl lor ceresc. CBC rezumă la nr. 1445: „Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu; pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră, şi Dumnezeu îl va primi în a Sa. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu.

Autor: Tim Staples
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Catholic.com, 28 martie 2014
Preluare din: Lumea.Catholica.ro, 29 martie 2014