Ce este conștiința?
Aud des, chiar și în Biserică, spunându-se: „Fă ce îți spune conștiința”. Serios? Mă pot încrede în ea?Conștiința este un tribunal care te face să te simți prost, apăsat de vină, mizerabil. Pune-i lacăt și evită să treci pe acolo.
Conștiința este un loc sfânt de întâlnire între tine și Dumnezeu. Trebuie să prețuiești acest loc și să apelezi frecvent la el.
„Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (CBC 1776). Scurt și frumos! Dacă ne gândim la biserică, locul ei cel mai tainic, sanctuarul, este zona altarului, cu masa altarului, unde Dumnezeu este prezent într-un mod special, în Preasfântul Sacrament. Și noi avem un astfel de „altar” în noi înșine, unde Dumnezeu este prezent într-un mod special: în acest „loc” putem să îl întâlnim, să îl ascultăm, să stăm de vorbă cu El.
Conștiința ne permite să știm dacă o anumită decizie, care trebuie luată sau care a fost luată, este sau a fost bună ori rea. Conștiința trebuie să fie un loc al clarității, în care să auzim, dincolo de orice dubiu, vocea lui Dumnezeu oricând avem de luat o decizie morală. Tocmai de aceea, Biserica spune că trebuie să acționăm după cum ne dictează conștiința. Dar, din cauza păcatului, conștiința poate să fie amuțită sau pervertită, încât să nu mai indice adevărul, la fel cum o busolă poate fi defectă și să nu mai indice nordul.
Se întâmplă așa când confundăm conștiința cu poftele și dorințele noastre. Spunem: „Îmi voi cumpăra aceasta/voi face aceasta, căci conștiința mea spune că este bine”, dar, de fapt, vorbesc poftele. Ne putem justifica orice cu o astfel de răstălmăcire! Se întâmplă așa și atunci când nu putem discerne vocea conștiinței de celelalte numeroase voci care ne asaltează, de la prieteni la mass-media. Tocmai de aceea, Biserica vorbește despre importanța tăcerii, a interiorizării, a meditației, pentru a ajunge în adâncul ființei noastre, în sanctuarul unde ne vorbește Dumnezeu.
Cel mai des însă conștiința devine confuză din cauza mulțimii păcatelor noastre. Indienii navajo au o imagine interesantă. Ei văd conștiința ca un triunghi care se învârte în inimă atunci când greșim, și, lovind pereții inimii, ne provoacă disconfort, impulsionându-ne să ne corectăm. Dar, spun acești indieni, când persistăm în păcat, triunghiul se învârte și se tot învârte până ce colțurile i se tocesc, iar pereții inimii se întăresc… nu ne mai deranjează nimic, conștiința nu mai ajută la nimic. A fost redusă la tăcere.
Cum împăcăm, atunci, îndemnul Bisericii de a ne asculta conștiința cu faptul că totuși ea poate fi pervertită? Simplu: văzând până la capăt ce spune Biserica. Pentru că, în timp ce vorbește despre ascultarea conștiinței, vorbește și despre formarea ei. Pe lângă adevărurile deductibile prin observație și bun simț, precum că este rău a fura, a omorî, a minți…, sunt și adevăruri pe care le învățăm de la Dumnezeu (din revelația Sa), prin Biserica Mamă. Conștiința are nevoie să crească, să se maturizeze la lumina acestor adevăruri… Cu alte cuvinte, trebuie să ne lăsăm educați de Biserica Învățătoare.
Principiul după care trebuie să ne ghidăm este, deci, acesta: dacă avem o conștiință bine formată, o putem urma; când însă asupra unei decizii plutește dubiul, suntem datori să căutăm îndrumare și formarea conștiinței în acea direcție. A nu ne ocupa de formarea conștiinței nu este o opțiune. Cel puțin nu în viziunea Bisericii, care în Catehism fixează clar până la ce vârstă trebuie să avem această preocupare: „Educarea conștiinței este o obligație pentru întreaga viață” (CBC 1784).
APROFUNDARE:
- Învață frumoasa definiție dată de CBC conștiinței.
- Cum discernem între pofte/dorințe și glasul conștiinței?
- Caută să nu faci totul pe fundal de radio, tv, muzică… Încearcă, de asemenea, să petreci periodic un timp în liniște și reflecție.
Textul din această pagină este preluat din cartea "99 de întrebări și răspunsuri despre Spovadă". Pentru mai multe informații despre carte, dați click pe coperta alăturată.
