Căința, prima condiție pentru iertarea păcatelor

capitol din cartea Sfânta Spovada. Sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu,
pr. Claudiu Dumea, Editura Sapientia 2011, format 11×16.5, 112 pagini, 2,5 lei

Cuvintele prin care Isus a dat Bisericii sale puterea de a ierta păcatele nu conțin în ele nici o limită și nici o restricție: „Orice veți lega, va fi legat, orice veți dezlega, va fi dezlegat; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate”. Dar găsim în Noul Testament texte care ne pun în dificultate. În Evanghelia după sfântul Matei, Isus spune aceste cuvinte:

De aceea, vă spun: orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat. Dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare.

Isus se referă aici la farisei, care huleau împotriva Duhului Sfânt, în sensul că atribuiau Satanei faptele lui Isus, în special izgonirea diavolilor, fapte care apăreau limpede ca lumina zilei că erau dumnezeiești, înfăptuite prin puterea Duhului Sfânt. Așadar, un asemenea păcat nu li se iartă oamenilor, nu fiindcă puterea acordată de Isus Bisericii ar fi limitată în sine, ci din cauza dispoziției sufletești a omului care rezistă luminii și îndemnului prin care Duhul Sfânt încearcă să-l ducă la convertire.

Un alt text care ne produce nedumerire îl găsim în Scrisoarea către Evrei:

Pentru cei care au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași de Duhul Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor și care totuși au căzut, este cu neputință să fie reînnoiți și aduși la pocăință, fiindcă îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și îl dau să fie batjocorit.

La prima vedere, s-ar părea că Biserica nu-i mai poate ierta pe cei ce au păcătuit odată. Dar nu așa stau lucrurile. Aici este vorba despre creștinii reîntorși la iudaism, care, o dată ce l-au părăsit pe Isus Cristos, nu mai pot primi iertare de la el atâta vreme cât stau departe de el. Imposibilitatea iertării este, așadar, în ei, în lipsa lor de căință. Citim mai departe:

Să nu părăsim adunarea noastră – adică Biserica – căci, dacă păcătuim cu voia [părăsind-o] după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care îi va mistui pe cei răzvrătiți.

În sfârșit, sfântul Ioan în prima sa epistolă scrie: „Este un păcat care duce la moarte: nu zic să se roage cineva pentru păcatul acela”. Păcatul care duce la moarte despre care vorbește sfântul Ioan nu este păcatul de moarte așa cum îl înțelegem noi în limbajul obișnuit, ci este un păcat special: este lepădarea de Cristos sau apostazia prin care cel păcătos se plasează singur în sfera morții veșnice; separat fiind total de Cristos, el face parte din acea lume supusă celui Rău, pentru care Cristos ne spune că nu se roagă. Nu vrea să ne spună sfântul Ioan că un asemenea păcătos nu se poate converti și nu poate fi iertat; nici că puterea Bisericii de a ierta păcatele este limitată, ci doar că puterea Bisericii este ineficace atât timp cât păcătosul rămâne în această stare, e împietrit, e lipsit de căință, se împotrivește impulsului Duhului Sfânt.

Cei mai mari adversari ai acestei puteri nelimitate a Bisericii de a ierta păcatele sunt raționaliștii de la sfârșitul veacului al XIX-lea și de la începutul veacului al XX-lea, care aduceau niște false argumente de ordin istoric. Sacramentul Penitenței, spun ei, nu-și are originea de la Cristos. Biserica de la început se considera o Biserică a celor sfinți și nu cunoștea altă convertire decât cea a Botezului, creștinii păcătoși fiind izgoniți pentru totdeauna din Biserică. Abia în secolul al II-lea, spun ei, s-a îngăduit reprimirea păcătoșilor pocăiți în Biserică (Păstorul lui Hermas, 150), cu excepția celor vinovați de trei păcate capitale: idolatria, crima și desfrâul (adulterul). La începutul secolului al III-lea ar fi avut loc însă o schimbare a disciplinei când Papa Calixt a îngăduit reprimirea adulterilor în Biserică (220), față de care au protestat sfântul Hipolit, Tertulian, Origene. În același secol, în timpul persecuției lui Decius, pe vremea sfântului Ciprian (către 250), s-a admis reprimirea apostaților, provocând schisma lui Novațian. În sfârșit, în secolul al IV-lea (conciliul din Ancira – 314), reprimirea în Biserică s-ar fi extins și la cei vinovați de crimă.

Adevărul pe care îl proclamă sfânta Biserică însă este acesta: sacramentul Spovezii există în Biserică de la Cristos și se bazează pe cuvintele lui. Biserica a iertat întotdeauna toate păcatele celor pocăiți, chiar dacă în primele trei veacuri unii episcopi, în anumite regiuni, din motive pastorale, nu acordau iertare pentru cele trei păcate capitale amintite. Pentru viața noastră spirituală reținem acest lucru: singurul motiv care limitează puterea Bisericii de a ierta păcatele este în noi înșine: e lipsa de căință. Iată lucrul cel mai important când este vorba de sacramentul Spovezii.

Lipsa căinței este motivul pentru care se fac atâtea spovezi rele. Ne amintim din Sfânta Scriptură cât de fericit era Urie plecând de la David la Ioab cu o scrisoare; credea, fără îndoială, că în scrisoare erau cuprinse niște favoruri pentru el, când colo, vai! Era sentința lui de condamnare la moarte. Sunt penitenți care, smulgându-i preotului dezlegarea, sunt foarte bucuroși; dar, spovedindu-se fără căință, dezlegarea preotului, care ar trebui să fie o sentință a iertării și a vieții, e o sentință de condamnare. De câte ori, la scaunul de spovadă, noi, preoții, ne dăm seama că unii penitenți, după felul cum își mărturisesc păcatele, n-au nici urmă de căință, sau vin să se laude de-a dreptul, sau să se justifice, sau să-și mai povestească necazurile, pentru a mai trece vremea! Există o vorbă inspirată din Evanghelie care spune așa: „Sau te pocăiești, sau te osândești”. Spune sfântul Augustin:

Ai putea să pretinzi că nu ai păcătuit, dar ar trebui să fii barbar ca să pretinzi că, după ce ai păcătuit, poți să obții iertarea fără să te căiești.

Ți-ai pierdut un prieten, un părinte, un proces, averea, poți să plângi cât vrei, lacrimile nu-ți vor învia nici mortul, nici nu-ți vor reda averea pierdută, dar dacă îți vei plânge păcatele, ele îți vor fi iertate.

Ar fi o mare prezumție sau o totală lipsă de conștiință să pretindem că nu avem păcate de plâns. Ne spune sfântul Francisc de Sales :

Cerul e aproape în întregime plin cu penitenți. Sfânta Fecioară, poate sfântul Iosif și alți câțiva nu au avut nevoie de pocăință; în rest, oamenii care au ajuns la uzul rațiunii e sigur că nu merg în paradis decât pe calea pocăinței. Chiar și martirii au fost penitenți, vărsându-și sângele în care au fost spălați ca într-o baie a pocăinței. și toate chinurile pe care le-au îndurat n-au fost decât acte de pocăință. Mărturisitorii au fost și ei niște penitenți, cu alte cuvinte, nici un om nu a intrat în cer fără pocăință și fără a se recunoaște păcătos, cu excepția sfintei Fecioare, cum am spus, și poate a altor câțiva.

Vechii persani aveau o legendă care pentru noi, creștinii, nu mai este legendă, ci adevărul curat: într-o zi, Dumnezeu a trimis pe pământ un înger ca să caute și să aducă lucrul cel mai frumos pe care îl va găsi la oameni. Îngerul s-a reîntors de nenumărate ori, aducând rând pe rând rugăciunea, jertfa pentru patrie, pomana, devotamentul mamei pentru copii. Dar Domnul nu era mulțumit. În sfârșit, îngerul s-a întors aducând cu sine lacrimile unui păcătos căit. „Iată, a spus Domnul, lucrul cel mai de preț pe care îl face omul pe pământ: să-și plângă păcatele”.

Lacrimile de căință vărsate la Spovadă sunt semnul durerii pentru păcate, dar, în același timp, sunt lacrimi care aduc cea mai mare ușurare și bucurie sufletească. În romanul Logodnicii al lui Manzoni întâlnim o scenă mișcătoare. După ce Necunoscutul își plânge greșelile în fața cardinalului Federigo, izbucnește în aceste cuvinte:

Dumnezeu e cu adevărat mare! Dumnezeu e cu adevărat bun! Acum mă cunosc, acum pricep cine sunt: nelegiuirile mele stau înaintea mea: mi-e scârbă de mine însumi: și totuși… și totuși… încerc o ușurare, o bucurie, da, o bucurie cum nu am încercat nicicând în toată oribila mea viață.

Să nu uităm un lucru: căința nu ne-o poate trezi în suflet decât Dumnezeu; e lucrarea harului. Omul poate să se ucidă, dar nu poate să se învie. Fiind pe acoperișul unei case, ne putem arunca cu capul în jos fără scară, dar fără scară nu putem urca de jos pe acoperiș. Putem cădea din starea harului, dar nu putem urca din păcat la starea de har fără ca Dumnezeu să ne întindă o scară. „Convertirea inimii, căința, ne spune sfântul Toma de Aquino, este o minune mai mare decât învierea unui mort”.

Să ne imaginăm o mamă care aduce pe lume un copil în mijlocul unui pustiu; copilul e gata să-și dea ultima suflare. Mama caută pretutindeni câteva picături de apă ca să-și boteze copilul, spre a nu fi lipsit veșnic de vederea lui Dumnezeu, dar nu le găsește nicăieri. Se aruncă în genunchi cerând lui Dumnezeu să trimită de sus o ploaie spre a-și boteza copilul. Când suntem în stare de păcat, lacrimile ne sunt la fel de necesare ca și apa pentru acest copil. Minunea nu o poate face decât Dumnezeu. În rugăciunile noastre, la loc de frunte să fie această cerere: „Doamne, dă-mi lacrimile unei căințe adevărate pentru păcatele mele!”