Despre Sacramentul Penitenței

Can. 718 – (cf 959) În sacramentul penitenţei, credincioşii creştini care au comis păcate după botez, conduşi de Spiritul Sfânt, se convertesc din inimă la Dumnezeu şi mişcaţi de durere pentru păcate fac propunerea unei vieţi noi, prin ministerul sacerdotului, cu mărturisirea făcută lui şi cu acceptarea reparaţiei adecvate, obţin de la Dumnezeu iertare şi totodată sunt împăcaţi cu Biserica pe care, păcătuind, au rănit-o; astfel, acest sacrament contribuie în cel mai înalt grad la viaţa creştină şi dispune pentru primirea Divinei Euharistii.

Can. 719 – (cf 989) Cel care e conştient că este în păcat grav va primi, cât mai repede posibil, sacramentul penitenţei; se recomandă, însă, cu stăruinţă tuturor credincioşilor creştini să primească în mod frecvent acest sacrament, mai ales în perioadele de post şi de penitenţă, care vor fi respectate în propria Biserică sui iuris.

Can. 720 – § 1. (= 960 § 1) Mărturisirea individuală şi integrală, precum şi dezlegarea, constituie unicul mod ordinar prin care credinciosul creştin conştient că este în păcat grav, este reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica; numai imposibilitatea fizică sau morală scuză de la atare mărturisire, caz în care reconcilierea se poate avea şi în alte moduri.
§ 2. (= 960 § 2) Dezlegarea simultană a mai multor penitenţi, fără prealabila mărturisire individuală, nu poate fi dată în mod general decât dacă:
1° este iminent pericolul morţii, iar sacerdotului sau sacerdoţilor le lipseşte timpul pentru a administra sacramentul penitenţei fiecărui penitent în parte;
2° există o gravă necesitate, adică atunci când, ţinând cont de numărul penitenţilor, nu sunt sacerdoţi disponibili pentru a administra sacramentul penitenţei fiecărui penitent în parte într-un timp corespunzător astfel încât, fără vina lor, ar fi constrânşi să rămână pentru mult timp lipsiţi de harul sacramental sau de primirea Divinei Euharistii; însă nu trebuie considerată necesitate suficientă cea în care confesorii nu pot fi disponibili numai din cauza venirii împreună a unui mare număr de penitenţi, cum se poate întâmpla într-o mare solemnitate sau pelerinaj.
§ 3. (960 § 2) Este de competenţa Episcopului eparhial să stabilească dacă există această gravă necesitate, împreunându-şi părerile cu Patriarhii şi cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris, care îşi exercită puterea în acelaşi teritoriu, poate determina şi cu prescrieri generale cazurile de asemenea necesitate.

Can. 721 – § 1. (962 § 1) Pentru ca un credincios creştin să poată beneficia de dezlegarea sacramentală dată simultan mai multor persoane, se cere nu numai să fie dispus cum se cuvine, ci şi să-şi propună să mărturisească în mod individual, la timp potrivit, păcatele grave pe care în acel moment nu le poate mărturisi în acest fel.
§ 2. (cf 962 § 2) Credincioşii creştini vor fi instruiţi, pe cât posibil, asupra acestor cerinţe şi, în plus, să fie îndemnaţi, chiar şi în caz de pericol de moarte, pentru ca fiecare în parte să-şi provoace actul de căinţă.

Can. 722 – § 1. (= 965) Sacramentul penitenţei este administrat numai de către sacerdot.
§ 2. (cf 967 § 1) Toţi Episcopii, prin dreptul însuşi, pot administra oriunde pe pământ sacramentul penitenţei, exceptând cazul în care, referitor la liceitate, Episcopul eparhial a interzis acest lucru în mod expres, într-un caz special.
§ 3. (966 § 1) Preoţii, în schimb, pentru a acţiona în mod valid, trebuie, pe lângă acestea, să fie înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, facultate care este conferită ori prin dreptul însuşi ori printr-o concesie specială făcută de autoritatea competentă.
§ 4. (cf 966 § 2) Preoţii care sunt înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, în virtutea funcţiei sau a conferirii din partea Ierarhului locului eparhiei în care sunt înscrişi, sau în care îşi au domiciliul, pot administra în mod valid sacramentul penitenţei oriunde pe pământ, oricărui credincios creştin, exceptând cazul în care un Ierarh al locului, într-un caz special, a interzis acest lucru în mod expres; [preoţii] folosesc în mod licit această facultate, respectând normele stabilite de Episcopul eparhial, sau cu permisiunea cel puţin presupusă a rectorului bisericii sau, dacă este vorba de un institut de viaţă consacrată, a Superiorului.

Can. 723 – § 1. (cf 968 § 1) În afară de Ierarhul locului, şi parohul sau cel care ţine locul parohului, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei sale, fiecare în domeniul său.
§ 2. (968 § 2) Chiar şi fiecare Superior al unui institut călugăresc sau al unei societăţi de viaţă comună după model călugăresc de drept pontifical sau patriarhal, dacă este sacerdot, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei, membrilor propriului institut precum şi celor care trăiesc zi şi noapte în casa sa.

Can. 724 – § 1. (969 § 1) Numai Ierarhul locului are competenţa de a da, printr-o conferire specială, oricărui preot facultatea de a administra sacramentul penitenţei oricărui credincios creştin.
§ 2. (969 § 2) Superiorul unui institut de viaţă consacrată, cu condiţia să fie înzestrat cu putere executivă de conducere, poate conferi oricărui preot facultatea despre care este vorba în can. 723, § 2 conform normei tipicelor sau statutelor.

Can. 725 – (976) Oricare sacerdot poate da dezlegare în mod valid şi licit pentru orice păcat oricărui penitent care se află în pericol de moarte, chiar dacă este prezent un alt sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei.

Can. 726 – § 1. (974 § 1) Facultatea de a administra sacramentul penitenţei nu va fi revocată decât pentru o cază gravă.
§ 2. (974 § 2) Revocată, preotul pierde, oriunde pe pământ, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, conferită de Ierarhul despre care este vorba în can. 722, § 4; revocată însă de o altă autoritate competentă, o pierde numai în domeniul celui care revocă.
§ 3. (975) Pe lângă revocare, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, despre care este vorba în can. 722, § 4, încetează prin pierderea funcţiei, a înscrierii în eparhie sau a domiciliului.

Can. 727 – În unele cazuri, din grijă pentru mântuirea sufletelor, poate fi oportună limitarea facultăţii de a dezlega de păcate şi rezervarea ei unei autorităţi determinate; aceasta, însă, nu se poate face decât cu consimţământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau al Consiliului Ierarhilor sau al Scaunului Apostolic.

Can. 728 – § 1. 1. Scaunului Apostolic îi este rezervată dezlegarea de următoarele păcate:
1° (= 1388) violarea directă a sigiliului sacramental;
2° (= 1378) dezlegarea complicelui la păcatul împotriva castităţii.
§ 2. (= 1398) Episcopului eparhial, însă, îi este rezervată dezlegarea de păcatul provocării avortului cu efect produs.

Can. 729 – Orice rezervare a dezlegării de păcat îşi pierde orice putere:
1° (1°)dacă se mărturiseşte un bolnav care nu poate ieşi din casă sau un logodnic pentru celebrarea căsătoriei;
2° (2°) dacă, după judecata prudentă a confesorului, facultatea de dezlegare nu poate fi cerută de la autoritatea competentă fără o gravă incomodare a penitentului sau fără pericolul violării sigiliului sacramental;
3° (3°) în afara limitelor teritoriului în care îşi exercită puterea autoritatea care rezervă.

Can. 730 – (= 977) Dezlegarea complicelui la păcatul împotriva castităţii este invalidă, cu excepţia pericolului morţii.

Can. 731 – (= 982) Cel care se mărturiseşte că a denunţat în mod fals autorităţii bisericeşti un confesor nevinovat de delictul solicitării la un păcat împotriva castităţii, nu va fi dezlegat decât dacă înainte şi-a retras în mod formal denunţarea falsă şi este dispus să repare daunele, dacă există.

Can. 732 – § 1. (cf 981) În funcţie de calitatea, gravitatea şi numărul păcatelor, ţinând seama de condiţia penitentului şi de dispoziţia sa pentru a se converti, confesorul va administra medicamentul potrivit bolii, impunând operele de penitenţă corespunzătoare.
§ 2. (cf 978) Sacerdotul îşi va aminti că a fost constituit de Dumnezeu ministru al justiţiei şi milei divine; ca părinte spiritual va da şi sfaturi potrivite, pentru ca fiecare să poată progresa în vocaţia sa la sfinţenie.

Can. 733 – § 1. (cf 983) Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea confesorul va lua seama cu atenţie să nu dezvăluie cât de puţin, prin cuvânt sau prin semn sau prin orice alt mod şi din nici un motiv, penitentul.
§ 2. (= 983 § 2) Au obligaţia de a păstra secretul şi interpretul, dacă există, precum şi toţi ceilalţi cărora le-a parvenit în orice fel ştirea păcatelor din mărturisire.

Can. 734 – § 1. (= 984 § 1) Confesorului i se interzice cu desăvârşite să folosească ştiinţa dobândită în confesiune spre împovărarea penitentului, chiar dacă este exclus orice pericol de dezvăluire.
§ 2. (= 984 § 2) Cel care este constituit ca autoritate nu trebuie să se folosească, în nici un fel, în conducerea exterioară, referitor la păcate, de vreo ştire pe care a primit-o în confesiune, în orice timp.
§ 3. (cf 985) Conducătorii institutelor de educaţie nu vor administra sacramentul penitenţei, în mod ordinar, elevilor lor.

Can. 735 – § 1. (= 986 § 1) Toţi cei cărora le este încredinţată prin sarcină grija sufletelor, au obligaţia gravă de a se îngriji ca sacramentul penitenţei să fie administrat credincioşilor creştini încredinţaţi lor, care cer acest lucru la timp oportun, şi ca aceloraşi să le fie oferită posibilitatea de a avea acces la confesiunea individuală în zile şi ore convenabile lor.
§ 2. (cf 986 § 2) În caz de necesitate urgentă, oricare sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, însă, în pericol de moarte, oricare alt sacerdot trebuie să administreze acest sacrament.

Can. 736 – § 1. (cf 964 § 1) Locul specific pentru celebrarea sacra-mentului penitenţei este biserica, rămânând neschimbat dreptul particular.
§ 2. (964 § 3) Din cauză de boală sau dintr-o altă cauză justă, acest sacrament poate fi celebrat chiar şi în afara locului specific.