Sacramentul Pocăinței

PARTEA I: SACRAMENTELE

TITLUL IV
Sacramentul Pocăinței

Can. 959 – În sacramentul Pocăinței, credincioșii care își mărturisesc păcatele unui slujitor sacru legitim, se căiesc de ele și au hotărârea de a se îndrepta, dobândesc de la Dumnezeu, prin dezlegarea dată de același slujitor, iertarea păcatelor săvârșite după Botez și totodată, se reconciliază cu Biserica, pe care, păcătuind, au rănit-o.

CAPITOLUL I
Celebrarea sacramentului

Can. 960 – Mărturisirea, individuală și completă, și dezlegarea constituie unicul mod obișnuit în care un credincios, conștient de un păcat grav, se reconciliază cu Dumnezeu și cu Biserica; numai o imposibilitate fizică sau morală scutește de la această mărturisire, în care caz reconcilierea poate fi dobândită și în alte moduri.

Can. 961 – § 1. Nu poate fi dată mai multor credincioși împreună dezlegarea generală fără o prealabilă mărturisire individuală, decât dacă:
1° există un iminent pericol de moarte, iar preotul sau preoții nu au timpul necesar pentru a asculta mărturisirea fiecărui
penitent;
2° există o necesitate gravă, adică în cazul când, existând un număr mare de penitenți, nu sunt la dispoziție suficienți confesori pentru a asculta după rânduială mărturisirea fiecăruia într-un timp adecvat, astfel încât penitenții ar fi nevoiți, fără vina lor, să rămână mult timp lipsiți de harul sacramental sau de Sfânta Împărtășanie; necesitatea, însă, nu se consideră că este suficientă în cazul când nu se poate dispune de confesori numai din cauza unei mari afluențe de penitenți, cum s-ar putea întâmpla cu ocazia unei sărbători sau a unui pelerinaj.
§ 2. Este de datoria Episcopului diecezan să aprecieze condițiile cerute de § 1, nr. 2, care, ținând seama de criteriile fixate împreună cu ceilalți membri ai Conferinței Episcopilor, poate stabili cazurile când se verifică această necesitate.

Can. 962 – § 1. Ca un credincios să beneficieze în mod valid de dezlegarea sacramentală dată simultan mai multor credincioși, este necesar nu numai să fie dispus cum se cuvine, dar, totodată, să se și hotărască să facă la timpul potrivit mărturisirea individuală a păcatelor grave, pe care deocamdată nu a putut să o facă.
§ 2. Pe cât e posibil, chiar cu ocazia primirii unei dezlegări generale, credincioșii să fie instruiți asupra condițiilor impuse
de § 1 și, dacă este timp, chiar și în caz de pericol de moarte, să fie îndemnați ca fiecare să facă un act de căință înainte de dezlegarea generală.

Can. 963 – Rămânând în vigoare obligația despre care vorbește can. 989, persoana, căreia i se iartă păcatele grave prin dezlegarea generală, când se ivește ocazia, să meargă îndată să facă mărturisirea individuală, înainte de a primi o altă dezlegare generală, dacă nu intervine un motiv just.

Can. 964 – § 1. Locul specific pentru ascultarea mărturisirilor sacramentale este biserica sau oratoriul.
§ 2. În ceea ce privește confesionalul, să se stabilească norme de către Conferința Episcopilor, prevăzând totuși să existe mereu, într-un loc vizibil, confesionale cu gratie fixă între penitent și confesor, pe care să le poată folosi în mod liber credincioșii care doresc acest lucru.
§ 3. Să nu se asculte mărturisirile în afara confesionalului decât dintr-un motiv just.

CAPITOLUL II
Slujitorul sacru al sacramentului Pocăinței

Can. 965 – Slujitorul sacramentului Pocăinței este numai preotul.

Can. 966 – § 1. Pentru a dezlega în mod valid de păcate, este necesar ca slujitorul sacru, pe lângă puterea preoțească, să aibă și facultatea de a exercita această putere asupra credincioșilor cărora le dă dezlegarea.
§ 2. Preotul poate fi înzestrat cu această facultate fie ipso iure, fie prin concesiune din partea autorității competente conform can. 969.

Can. 967 – § 1. Nu numai Pontiful Roman, ci și Cardinalii au ipso iure facultatea de a asculta mărturisirile sacramentale în toată lumea; de asemenea, și Episcopii o folosesc în mod licit pretutindeni, dacă Episcopul diecezan nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru.
§ 2. Cei care se bucură în mod habitual de facultatea de a asculta mărturisirile, fie în virtutea oficiului, fie în virtutea acordării ei de către Ordinariul locului încardinării sau al locului în care își au domiciliul, o pot exercita pretutindeni, dacă Ordinariul locului nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru, rămânând neschimbate dispozițiile can. 974, §§ 2 și 3.
§ 3. Ipso iure au pretutindeni această facultate asupra membrilor și a celorlalte persoane care trăiesc zi și noapte în casa institutului sau a societății, cei care sunt înzestrați cu facultatea de a asculta mărturisirile în virtutea oficiului sau a concesiunii din partea Superiorului competent conform cann. 968, § 2 și 969, § 2; aceștia o folosesc și licit dacă, într-un caz particular, un Superior major nu a interzis-o față de supușii săi.

Can. 968 – § 1. În cadrul circumscripției lor, au facultatea de a asculta mărturisirile, în virtutea oficiului, Ordinariul locului, canonicul penitențiar, precum și parohul și cei care sunt în locul parohului.
§ 2. În virtutea oficiului, se bucură de facultatea de a asculta mărturisirile supușilor lor și ale celor care trăiesc zi și noapte în casă, Superiorii unui institut călugăresc sau ai unei societăți de viață apostolică, dacă sunt clericale de drept pontifical, care au, conform constituțiilor, puterea executivă de conducere, rămânând totuși valabilă dispoziția can. 630, § 4.

Can. 969 – § 1. Numai Ordinariul locului este competent să acorde oricărui preot facultatea de a asculta mărturisirile tuturor credincioșilor, însă preoții care sunt membri ai institutelor călugărești să nu o folosească fără permisiunea, cel puțin presupusă, a Superiorului lor.
§ 2. Superiorul unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață apostolică, despre care vorbește can. 968, § 2, este competent să acorde oricărui preot facultatea de a asculta mărturisirile supușilor proprii și ale celor care trăiesc zi și noapte în casă.

Can. 970 – Facultatea de a asculta mărturisirile să nu fie acordată decât preoților care au fost recunoscuți capabili în urma unui examen, sau a căror aptitudine este dovedită prin alte mijloace.

Can. 971 – Ordinariul locului să nu acorde unui preot facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile, chiar unuia care are domiciliul sau cvasidomiciliul în cadrul circumscripției sale, dacă nu a ascultat mai întâi, în limita posibilităților, părerea Ordinariului acelui preot.

Can. 972 – Facultatea de a asculta mărturisirile poate fi acordată de autoritatea competentă, despre care vorbește can. 969, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat.

Can. 973 – Facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile să fie acordată în scris.

Can. 974 – § 1. Ordinariului locului, la fel și Superiorul competent, să nu revoce facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile, decât dintr-un motiv grav.
§ 2. Dacă facultatea de a asculta mărturisirile a fost revocată de Ordinariul locului care a acordat-o, despre care vorbește can. 967 § 2, preotul rămâne lipsit de această facultate pretutindeni; dacă aceeași facultate a fost revocată de un alt Ordinariu al locului, o pierde numai în teritoriul acestui Ordinariu.
§ 3. Oricare Ordinariu al locului care ar fi revocat unui preot facultatea de a asculta mărturisirile, să-l informeze pe Ordinariul propriu al preotului, adică pe Ordinariul locului încardinării preotului, sau dacă este vorba de un membru al unui institut călugăresc, pe Superiorul competent al acestuia.
§ 4. Dacă facultatea de a asculta mărturisirile a fost revocată de Superiorul major propriu, preotul pierde pretutindeni facultatea de a asculta mărturisirile membrilor institutului; însă dacă această facultate a fost revocată de un alt Superior competent, o pierde numai asupra membrilor de sub jurisdicția acestuia.

Can. 975 – Facultatea despre care vorbește can. 967, § 2 se pierde nu numai prin revocare, ci și prin pierderea oficiului, prin excardinare și prin pierderea domiciliului.

Can. 976 – Orice preot, chiar dacă este lipsit de facultatea de a asculta mărturisirile, dezleagă valid și licit pe toți credincioșii care se află în pericol de moarte, de orice fel de cenzură și păcat, chiar dacă este prezent un preot aprobat.

Can. 977 – Dezlegarea complicelui în păcatul împotriva poruncii a șasea a Decalogului este invalidă, în afară de cazul când este dată în pericol de moarte.

Can. 978 – § 1. În ascultarea mărturisirilor, preotul să aibă mereu în vedere faptul că îndeplinește rolul și de judecător și de medic și că a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor și al dreptății și al milei divine, ca să aibă grijă de onoarea divină și de mântuirea sufletelor.
§ 2. Administrând sacramentul, confesorul, în calitate de slujitor al Bisericii, să fie fidel față de învățătura Magisteriului și față de normele date de autoritatea competentă.

Can. 979 – Punând întrebări, preotul să procedeze cu prudență și discreție, ținând desigur seama de condiția și de vârsta penitentului și să se abțină de a căuta să afle numele complicelui.

Can. 980 – Dacă confesorul nu se îndoiește de dispoziția penitentului, iar acesta cere dezlegarea, să nu refuze, nici să nu amâne dezlegarea.

Can. 981 – În funcție de natura și numărul păcatelor, ținând seama și de condiția penitentului, confesorul să impună pocăințe salutare și potrivite, pe care penitentul trebuie să le îndeplinească personal.

Can. 982 – Cine mărturisește că a denunțat în mod fals autorității ecleziastice un confesor nevinovat, de delictul de solicitare la păcat împotriva poruncii a șasea a Decalogului, să nu fie dezlegat decât după ce a retractat în mod formal denunțul fals și este dispus să repare eventualele daune cauzate.

Can. 983 – § 1. Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea, confesorului îi este interzis de legea divină să îl trădeze câtuși de puțin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod, și din nici un motiv.
§ 2. Obligația de a păstra secretul sacramental o au interpreții, dacă există, precum și toți ceilalți care cunosc în vreun fel oarecare păcatele din spovadă.

Can. 984 – Chiar dacă ar fi exclus orice pericol de dezvăluire, îi este interzis cu desăvârșire confesorului să se folosească de cunoștințele dobândite din spovadă în defavoarea penitentului.
§ 2. Cine îndeplinește o funcție care implică autoritate nu poate în nici un fel să se folosească, în conducerea externă, de cunoașterea păcatelor dobândită vreodată în cadrul unei spovezi.

Can. 985 – Maestrul de novici și asistentul său, rectorul seminarului sau al unui institut de educație să nu asculte mărturisirile sacramentale ale elevilor lor, care locuiesc în aceeași casă, decât dacă, în cazuri particulare, elevii cer aceasta de bună voie.

Can. 986 – § 1. Toți cei cărora li s-a încredințat, în virtutea funcției, grija față de suflete au obligația de a lua măsuri ca să fie ascultate mărturisirile credincioșilor încredințați lor, care cer în mod rațional să fie ascultate, și ca să li se ofere posibilitatea să vină la mărturisirea individuală în zilele și la orele stabilite după felul cum le convine credincioșilor înșiși.
§ 2. În caz de necesitate, fiecare confesor are obligația de a asculta mărturisirile credincioșilor, iar în pericol de moarte, fiecare preot.

CAPITOLUL III
Penitentul

Can. 987 – Ca să primească remediul salvator al sacramentului Pocăinței, credinciosul trebuie să fie astfel dispus încât, respingând păcatele ce le-a săvârșit și având hotărârea de a se îndrepta, să se întoarcă la Dumnezeu.

Can. 988 – § 1. Credinciosul are obligația de a mărturisi, după specia și numărul lor, toate păcatele grave săvârșite după Botez și încă neiertate direct prin puterea cheilor Bisericii și nici acuzate într-o mărturisire individuală, de care își dă seama după un serios examen de conștiință.
§ 2. Se recomandă credincioșilor să-și mărturisească și păcatele veniale.

Can. 989 – Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligația de a mărturisi cu fidelitate păcatele grave, cel puțin o dată pe an.

Can. 990 – Nimeni nu este oprit să se mărturisească cu ajutorul unui traducător, evitându-se, desigur, abuzurile și scandalurile și rămânând neschimbată dispoziția can. 983, § 2.

Can. 991 – Fiecare credincios este liber să-și mărturisească păcatele oricărui confesor aprobat în mod legitim, chiar de alt rit, pe care el îl preferă.

CAPITOLUL IV
Indulgențele

Can. 992 – Indulgența este iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzată de păcatele, deja iertate în ce privește vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine și îndeplinind anumite condiții stabilite, o dobândește prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte și aplică cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților.

Can. 993 – Indulgența este parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică cauzată de păcate.

Can. 994 – Oricare credincios poate sau să câștige pentru sine, sau să aplice pentru cei răposați atât indulgențele parțiale, cât și plenare.

Can. 995 – § 1. În afară de autoritatea supremă a Bisericii, pot să acorde indulgențe numai cei cărora le este recunoscută această putere de către drept sau le este dată de Pontiful Roman.
§ 2. Nici o autoritate inferioară Pontifului Roman nu poate să încredințeze altora puterea de a acorda indulgențe, dacă nu i-a fost dată în mod expres această facultate de către Scaunul Apostolic.

Can. 996 – § 1. Ca cineva să fie capabil să câștige indulgențe trebuie să fie botezat, neexcomunicat, în stare de har sfințitor cel puțin la terminarea faptelor stabilite.
§ 2. Dar, ca să le câștige cu adevărat, persoana capabilă trebuie să aibă cel puțin intenția de a le dobândi și să îndeplinească faptele prescrise în timpul stabilit și în modul cuvenit, conform dispozițiilor concesiunii.

Can. 997 – În ce privește acordarea și folosirea indulgențelor, trebuie să se respecte și celelalte dispoziții conținute în legile speciale ale Bisericii.