Hotărârea de a nu mai păcătui
pr. Claudiu Dumeacapitol din cartea Sfânta Spovada. Sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu,
pr. Claudiu Dumea, Editura Sapientia 2011, format 11×16.5, 112 pagini, 2,5 lei
A nu simți durere pentru că ai păcătuit îl supără și îl mânie pe Dumnezeu mai mult decât păcatul pe care l-ai săvârșit. Dar căința nu e căință adevărată dacă nu conține în ea hotărârea puternică de a nu mai păcătui. Hotărârea, ca și căința, trebuie să fie interioară, supranaturală, supremă și universală. Ar avea o adevărată durere pentru că nu a ascultat de tatăl său un copil care i-ar cere iertare și care ar adăuga imediat că iarăși nu-l va asculta la prima ocazie? Iată, așadar, a doua condiție a unei spovezi bune: hotărârea de a nu mai săvârși nici un păcat de moarte sau, dacă ne acuzăm de păcate veniale, de a ne îndrepta măcar de unul dintre ele.
Se spune despre un renumit ofițer francez convertit de la protestantism că la prima spovadă a făcut în fața duhovnicului promisiuni serioase de îndreptare. Întrebat mai târziu dacă a rămas fidel promisiunilor făcute, a dat acest răspuns admirabil: „Nu mi-am călcat niciodată cuvântul dat oamenilor; cum aș fi putut să-mi calc cuvântul dat lui Dumnezeu?” Am putea noi să facem o declarație asemănătoare după fiecare spovadă? Sau poate imediat după spovadă cădem exact în aceleași greșeli de mai înainte, și aceasta, ani și ani la rând?
Această recădere imediată este, de fapt, semnul lipsei unei hotărâri serioase de îndreptare. Sfântul Augustin scrie undeva aceste cuvinte: „Cine își bate pieptul și nu se corijează își consolidează păcatele, nu le înlătură”. „Diavolul, spune sfânta Tereza cea Mare, nu se teme câtuși de puțin de asemenea suflete nehotărâte”. Remarcă sfântul Ioan Gură de Aur:
Există o penitență teatrală care îi înșală și îi amuză pe copii, dar nu pe oamenii maturi. La teatru e văzut pe scenă uneori un artist lovit cu cuțitul în inimă căzând fără să se mai miște. „E mort. S-a terminat cu el”, spun copiii. Dar nu e adevărat. De pe ce cunoaștem? A doua zi îl vedem umblând pe stradă teafăr și sănătos. La fel, iată un om care pare căit, pătruns de durere până-n adâncul inimii, căci face în exterior ceea ce fac adevărații penitenți: vin la biserică, se așază în genunchi înaintea preotului, își mărturisesc păcatele, își bat pieptul. Unii spun ca și copiii la teatru: a murit pentru păcat, s-a convertit total. Dar îngerii spun: Nu-i decât o minciună, o farsă; e o înșelătorie atât de fină, încât îi înșală nu numai pe alții, dar se înșală pe el însuși. După ce se cunoaște? Imediat după aceea este același om stăpânit de mândrie, arogant, bârfitor, lipsit de evlavie, cum era mai înainte.
Nu e suficientă la spovadă o anumită veleitate: „Aș vrea să nu mai păcătuiesc!”, ci o voință energică, hotărâtă: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau să nu mai păcătuiesc de azi înainte!” E mare diferență între una și alta. Veleitatea este o dorință molatică, sterilă, leneșă, ineficace, care nu face nimic: voința, dimpotrivă, este o dorință hotărâtă, efectivă, care se apucă de treabă, caută și pune în practică toate mijloacele ce-i stau la îndemână pentru evitarea păcatului.
Ne uimește ceea ce ne povestește istoricul Plutarh despre cel mai mare orator al Antichității, Demostene, despre voința lui hotărâtă de a deveni orator cu orice preț. A fi orator în vremea aceea la Atena era un lucru extraordinar de greu. Publicul era atât de pretențios, încât, dacă un orator pronunța greșit o singură silabă în discursul său, era huiduit și izgonit imediat. Or, tânărul Demostene numai pentru oratorie nu era făcut. Era un neastâmpărat, cum să stea el în casă ceasuri întregi să studieze, să-și pregătească discursurile? Apoi, avea o voce extrem de anemică, de slabă; cum să facă el să răsune forul, să-l audă mulțimea imensă de ascultători? Pe deasupra, mai era și bâlbâit și peltic. Se cerea și un aspect fizic impozabil: or, el avea un umăr mai sus decât celălalt. Dar ambițiile lui Demostene nu cunoșteau margini. A luptat eroic cu toate cusururile pe care le avea de la natură și a învins. Spre a fi nevoit să stea în casă și să studieze, își rădea jumătate de barbă și capul; în felul acesta, nu avea cum să iasă în public. Spre a-și întări vocea, ieșea pe țărmul mării și striga, se lua la întrecere cu vuietul pe care îl făceau talazurile mării. Spre a remedia defectul de limbă, își punea pietricele sub limbă și astfel făcea exerciții de declamație. Spre a-și aduce umerii la același nivel, stând pe scaun, își fixa o sabie cu vârful în jos lipit de umărul mai ridicat pe care se forța să-l țină la nivelul celuilalt, altfel se înțepa în sabie. Și a reușit să devină cel mai mare orator al Greciei. Care i-a fost răsplata acestei munci istovitoare? Spune istoricul că, într-o zi, o servitoare, întâlnindu-l pe stradă, i-a spus însoțitoarei sale: „Uite-l pe Demostene”. Oratorul a auzit-o. A fost atât de mulțumit de această laudă deșartă, încât i-a spus unui prieten că în ziua aceea primise răsplată pentru toate muncile și eforturile sale.
Asemenea oameni sunt în stare de eforturi eroice ca să primească o coroană trecătoare, laudele, aplauzele oamenilor. Cât efort, câtă energie de voință n-ar trebui să depunem noi împotriva păcatului, pentru a dobândi coroana nepieritoare! Hotărârea de a nu mai păcătui trebuie să se extindă, cum spuneam mai înainte, cel puțin la toate păcatele de moarte. Dacă o barcă are o sută de găuri, ce folos să astupăm 99, dacă lăsăm una neastupată? Apa tot intră prin această gaură, iar barca se scufundă. La fel, la nimic nu ne folosește Spovada, dacă din o sută de păcate renunțăm la 99 și la unul nu. Găsim scris în plângerile lui Ieremia: „Varsă-ți inima cum îți verși apa”. Inima trebuie golită de păcate la Spovadă așa cum verși un vas cu apă, nu cum răstorni un sac cu grâu. Căci cel care răstoarnă un sac cu grâu are posibilitatea de a-l strânge la loc, pe când apa vărsată dintr-un vas este cu neputință de recuperat.
Voința fermă de a nu mai păcătui presupune totodată voința fermă de a evita toate ocaziile care duc la păcat. Un om care, călătorind pe mare, a văzut cum într-o furtună cerul devine una cu pământul – spune scriitorul Tertulian, care a văzut moartea cu ochii – renunță pentru totdeauna la călătoria pe mare spunând:
O, mare, nu vreau să te mai văd niciodată, nici valurile tale, nici abisurile tale, nici stâncile tale de care am fost gata să mă izbesc; de acum înainte te voi privi numai din port, și asta, cu o groază puternică, căci mi s-a întipărit în suflet imaginea primejdiei prin care am trecut!
Retrași în Dumnezeu ca într-un port sigur, să ne spunem:
O, corabie fragilă și spartă, jucăria vânturilor și a valurilor, nu te mai aventura în primejdiile în care ai naufragiat odată! Rămâi în portul în care te simți în siguranță, căci ți se poate întâmpla un naufragiu din care să nu te mai poți salva!
Soldații lui Alexandru cel Mare, înainte de a pleca în campania din Asia, și-au dat foc caselor spre a nu mai fi legați de nimic, spre a putea lupta fără să se mai gândească la întoarcere. La fel, dacă suntem hotărâți să nu mai păcătuim, să distrugem tot ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ar putea să ne facă să cădem din nou în păcatele de mai înainte.
În sfârșit, hotărârea sinceră de a nu mai păcătui presupune hotărârea de a folosi toate mijloacele de luptă împotriva păcatului, așa cum dorința sinceră a unui bolnav de a se vindeca presupune dorința bolnavului de a lua toate medicamentele prescrise de medic pentru vindecare.
Pe un om căruia i se aprinde casa nu putem să-l credem că vrea să o stingă cu adevărat, chiar dacă varsă lacrimi, atâta vreme cât stă cu mâinile pe piept sau și le încălzește la flăcări: dar credem că e sincer și vrea să stingă cu adevărat incendiul dacă aleargă după apă, dă alarma, cheamă vecinii, anunță pompierii. La fel, lacrimile de căință nu sunt suficiente la spovadă atâta vreme cât stăm cu mâinile pe piept și nu facem nimic împotriva păcatului. Vom avea garanția unei spovezi bune și sincere numai dacă folosim toate mijloacele de luptă împotriva păcatului: ascultarea atentă a cuvântului lui Dumnezeu, participarea cu fervoare la sfânta Liturghie și la sfânta împărtășanie, rugăciunea neîntreruptă, punerea în practică a sfaturilor pe care ni le dă duhovnicul, evitarea tuturor pericolelor care pot duce la păcat.