Iertarea păcatelor

Iertarea păcatelor provine în ultimă instanţă de la lucrarea desăvârşită a lui Cristos pe Golgota, dar cum este primită această iertare de oameni? Ne-a lăsat Cristos vreun mijloc în interiorul Bisericii pentru a ne şterge păcatele? Biblia spune că ne-a dat două mijloace.

Botezul ne-a fost dat pentru a ne şterge păcatul moştenit de la Adam (păcatul originar) şi orice alte păcate comise personal înainte de Botez, care provin din propriile noastre fapte. Astfel, de Rusalii, Petru a spus mulţimii: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 2,38); apoi, când Pavel a fost botezat, i s-a spus: „Şi acum de ce întârzii? Ridică-te, primeşte botezul şi spală-ţi păcatele, invocând numele lui” (Faptele Apostolilor 22,16). Şi astfel Petru a scris mai târziu: „Botezul… vă salvează acum pe voi nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (1Petru 3,21).

Pentru păcatele comise după Botez, este nevoie de un alt Sacrament. Acesta se numeşte Penitenţă, Spovadă şi Reconciliere, fiecare cuvânt subliniind unul dintre aspectele sale. În timpul vieţii, Cristos a iertat păcatele, precum în cazul femeii adultere (Ioan 8,1-11) şi al femeii care i-a uns picioarele (Luca 7,48). El a exercitat această putere în calitatea sa umană de Mesia sau Fiu al Omului, spunându-ne: „Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ” (Matei 9,6), iată de ce însuşi autorul Evangheliei explică faptul că Dumnezeu „dă oamenilor o astfel de putere” (Matei 9,8).

De vreme ce El nu va fi mereu prezent în mod vizibil în Biserică, Cristos a dat această putere altor oameni pentru ca Biserica, o continuare a prezenţei Lui în timp (Matei 28,20), să poată să ofere iertarea şi generaţiilor viitoare. El a dat puterea mai întâi apostolilor, pentru ca aceştia, la rândul lor, să o dea succesorilor lor, din moment ce nici apostolii nu vor fi pe pământ o veşnicie, dar oamenii vor continua să păcătuiască. Dumnezeu l-a trimis pe Isus pentru a ierta păcatele, dar după înviere Isus le-a spus apostolilor: „‘Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi’. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: ‘Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute’” (Ioan 20,21-23). (Aceasta este una dintre cele două dăţi în care ni se spune că Dumnezeu a suflat asupra omului, cealaltă fiind în Geneza 2,7, când Dumnezeu a făcut omul fiinţă vie, şi ne arată cât de importantă a fost constituirea Sacramentului Penitenţei.)

Transmiterea

Cristos le-a spus apostolilor să îi urmeze exemplul: „Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (Ioan 20,21). Aşa cum apostolii aveau să ducă mesajul lui Cristos întregii lumi, la fel aveau să ducă şi iertarea: „Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Matei 18,18). Puterea aceasta a fost înţeleasă ca venind de la Domnul: „Toate vin de la Dumnezeu care ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii” (2Corinteni 5,18). Iar Pavel subliniază: „Aşadar, noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos” (2Corinteni 5,20).

Există oameni care spun că orice putere ar fi fost dată apostolilor a murit odată cu ei. Fals. Unele puteri au încetat, într-adevăr, de exemplu capacitatea de a scrie Scriptura. Dar puterile necesare pentru a menţine Biserica sfântă şi vie au fost transmise mai departe din generaţie în generaţie. Dacă acestea ar înceta, Biserica însăşi ar înceta să existe, nu ar fi mai mult decât o abstracţie bizară. Cristos a poruncit însă apostolilor: „Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile”. Un lucru ce necesită mult timp. Şi le-a promis ajutor: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28,19-20).

Dacă discipolii credeau că Isus a instituit puterea sacramentală de a ierta păcatele în locul Lui, este de aşteptat ca succesorii Apostolilor – Episcopii – şi creştinii de peste ani să acţioneze ca şi cum aceasta poate fi exercitată în mod legitim şi actual. Dacă, pe de altă parte, iertarea sacramentală a păcatelor este ceea ce fundamentaliştii numesc o „invenţie” şi dacă a fost impusă Bisericii la începuturi de către lideri politici sau religioşi, ne-am aştepta să găsim relatate anumite proteste. De fapt, în scrierile creştine timpurii nu există nici urmă de protest privind iertarea sacramentală a păcatelor. Din contră, aflăm că spovedirea în faţa unui preot era acceptată ca parte a unui tezaur originar de credinţă provenit de la Apostoli.

Îndrăzneala

Loraine Boettner, în cartea sa „Romano-Catolicismul”, pretinde că „mărturisirea tainică în faţa unui preot în locul lui Dumnezeu” a fost instituită în 1215 la al patrulea Conciliu din Lateran. Acesta este un exemplu dus la extrem chiar şi pentru un anti-catolic convins. Puţini oameni au îndrăzneala de a plasa „invenţia” Spovezii atât de târziu, din moment ce există atâtea scrieri creştine timpurii – o bună parte a lor fiind datate cu mai mult de o mie de ani înainte de respectivul Conciliu – care se referă la Spovadă ca la o practică de mult instaurată. Într-adevăr, la al patrulea Conciliu din Lateran s-a pus problema Spovezii. Pentru a combate morala laxă a timpului, Conciliul a reglementat datoria deja existentă a spovedirii păcatelor prin recomandarea ca orice catolic să îşi mărturisească păcatele de moarte cel puţin o dată pe an. Emiterea unui decret oficial despre cât de frecvent ar trebui primit un Sacrament este departe de a fi acelaşi lucru cu „inventarea” acelui Sacrament.

Cele mai vechi scrieri creştine, precum Didache din primul secol, nu definesc clar procedura Spovezii care să fie folosită în iertarea păcatelor, dar spovedirea verbală este enumerată printre cerinţele Bisericii încă din timpul lui Irineu (180 d.C.). Acesta a scris că discipolii ereticului gnostic Marcus „au amăgit multe femei […]. Conştiinţele lor au fost marcate cu fierul înroşit în foc. Unele dintre aceste femei s-au mărturisit în public, dar altora le e ruşine să facă aceasta şi, în tăcere, ca şi cum au renunţat la speranţa în viaţa în Dumnezeu, ori adoptă pe de-a-ntregul apostazia, ori ezită între cele două căi” (Împotriva Ereziilor 1:22). Sacramentul penitenţei exista clar în acea vreme, deoarece Irineu vorbeşte despre o Spovadă exterioară, verbală (spre deosebire de a rămâne tăcut) de care depinde speranţa vieţii veşnice, dar Irineu nu ne spune clar cum sau către cine trebuia făcută această Spovadă. În particular înaintea preotului sau înaintea întregii congregaţii în fruntea căreia se află preotul? Singurul lucru pe care îl putem spune cu siguranţă este că această taină este înţeleasă de Irineu ca avându-şi originea în Biserica timpurie.

Mai târziu, scriitori ca Origene (241), Ciprian (251) şi Aphraates (337) specifică faptul că Spovada trebuie făcută în faţa unui preot. (În scrierile lor, întregul proces al penitenţei este numit „exomologesis”, care înseamnă mărturisire – aceasta fiind partea principală a sacramentului.) Ciprian scrie că iertarea păcatelor are loc numai „prin preoţi”. Ambrozie spune că „acest drept este dat numai preoţilor”. Papa Leon I spune că absolvirea poate fi obţinută numai prin rugăciunea preoţilor. Aceste enunţuri nu sunt luate ca noutăţi, ci ca aduceri aminte ale unei credinţe acceptate. Nu s-a descoperit nici o scriere privind vreo obiecţie la cele de mai sus, cum ar fi că aceşti oameni încercau să impună o „invenţie”.

Spovada este necesară

Să observăm că puterea dată de Cristos apostolilor a fost una dublă: de a ierta păcatele sau de a le lega, ceea ce înseamnă să rămână neiertate. Câteva lucruri urmează de aici. Mai întâi, apostolii nu puteau şti ce păcate să ierte sau nu dacă aceste păcate nu le erau mărturisite de către păcătoşi. Aceasta implică spovedirea. Apoi, autoritatea lor nu era dată doar pentru a proclama că Dumnezeu a iertat deja păcatele sau că va ierta păcatele în cazul unei căinţe sincere. Astfel de interpretări nu ţin cont de distincţia între iertare şi legare şi nici de importanţa dată enunţului din Ioan 20,21-23. Dacă Dumnezeu a iertat deja toate păcatele omului sau le va ierta pe toate (trecut şi viitor) în baza unui singur act de căinţă, atunci nu mai are sens ca apostolilor să le fie dată puterea de a „ţine” păcatele, de vreme ce iertarea este dată pe tiparul totul sau nimic şi nimic nu mai poate fi „ţinut”.

Mai departe, dacă la convertire ne-ar fi iertate toate păcatele, trecute, prezente şi viitoare, nu ar mai avea niciun sens ca Isus să ne ceară să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,” explicându-ne că această rugăciune este necesară deoarece: „dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Matei 6,12-15). Dacă iertarea poate fi acordată parţial – nu ca un lucru o dată pentru totdeauna – cum poate spune cineva ce păcate au fost iertate sau nu, în absenţa unei decizii a preotului? Nu poţi să te bazezi prea bine pe propriile instincte. Nu, pasajele biblice au sens doar dacă apostolilor şi succesorilor acestora le-a fost dată o autoritate reală.

Chiar şi aşa, nu toţi oamenii sunt convinşi. Unul dintre aceştia este Paul Juris, un fost preot, acum fundamentalist, care a scris un pamflet asupra acestui subiect. Pamfletul este larg distribuit de către organizaţii care militează împotriva catolicismului. De pe copertă aflăm că este „un studiu despre pasajul Ioan 20,23, o parte foarte greşit înţeleasă şi utilizată a Scripturii, referitoare la iertarea păcatelor”. Juris menţionează „două şcoli principale de gândire”, cea catolică şi poziţia fundamentalistă. El observă în mod corect că „printre creştini este general acceptat faptul că mărturisirea regulată păcatelor este necesară pentru a rămâne în bune relaţii cu Domnul. Deci problema care se pune nu este dacă să ne mărturisim păcatele sau nu, ci mai degrabă adevărata problemă este cum spune Dumnezeu că păcatele noastre vor fi iertate sau ţinute?”

Peroraţii

Toate acestea sună bine la suprafaţă, dar abordarea aparent raţională a lui Juris maschează ceea urmează. El face o înşiruire, enumerând cât de multe versete referitoare la iertarea păcatelor poate găsi, în speranţa că o simplă acumulare de cuvinte va rezolva problema. Dar nici unul dintre versetele enumerate nu interpretează în mod specific Ioan 20,23 şi nici nu contrazice interpretarea catolică. De exemplu, citează versete precum: „Aşadar, fraţilor, să vă fie cunoscut că prin El vă este vestită iertarea de păcate şi de tot ce n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin Legea lui Moise. Oricine crede în El poate fi justificat prin El” (Faptele Apostolilor 13,38-39); „Apoi le-a spus: ‘Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat’” (Marcu 16,15-16).

Juris spune că versete ca acestea demonstrează că „tot ceea ce le-a rămas discipolilor de făcut a fost ‘să meargă’ şi ‘să propovăduiască’ această veste bună (Evanghelia) către toţi oamenii. Proclamând această veste bună, celor care credeau în Evanghelie li se iertau păcatele. Celor care respingeau (nu credeau) Evanghelia, păcatele le erau ţinute”. Juris nu face altceva decât să arate că Biblia spune că Dumnezeu va ierta păcatele şi că prin Isus vor fi iertate păcatele noastre – lucruri de care nu se îndoieşte nimeni. Nu dovedeşte nici măcar de departe că Ioan 20,23 echivalează cu „a merge” şi „a predica”, ci doar că mersul şi predicarea sunt părţi ale planului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. De asemenea, el evită problemele evidente din interpretarea fundamentalistă.

Pasajul nu spune nimic despre predicarea veştii bune. În schimb, Isus le spune apostolilor că au fost împuterniciţi să facă ceva. El nu spune: „Când Dumnezeu iartă păcatele oamenilor, ele sunt iertatei”. Foloseşte persoana a doua plural, „voi” şi vorbeşte despre apostolii care iartă, nu care predică. Atunci când se referă la ţinerea păcatelor, foloseşte aceeaşi formă: „Cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Tot ceea ce poate Juris să facă este să afirme că Ioan 20,23 se referă la faptul că apostolilor li s-a dat autoritatea doar de a propovădui iertarea păcatelor – dar afirmarea unui lucru nu înseamnă dovedirea acelui lucru.

Tehnica lui Juris funcţionează adesea pentru că mulţi cititori cred că interpretarea fundamentalistă a fost probată ca fiind adevărată. La urma urmei, dacă îţi propui să interpretezi un verset şi realizezi aceasta prin enumerarea altor versete irelevante, care se referă la cu totul altceva decât la respectiva controversă, cititorii neinformaţi vor concluziona că le-ai prezentat un munte de dovezi. Tot ce mai trebuie să facă este să numere citatele. Iată unul în favoarea catolicilor vor spune, Ioan 20,23, dar zece sau douăzeci în favoarea fundamentaliştilor. Fundamentaliştii trebuie că au dreptate!

Avantajele

Este mai câştigat catolicul care se spovedeşte preotului decât ne-catolicul care îşi mărturiseşte păcatele direct lui Dumnezeu? Da. În primul rând, catolicul caută să obţină iertarea în modul în care a lăsat Cristos. În al doilea rând, prin spovedirea către preot, catolicul învaţă o lecţie de umilinţă care este evitată de cel ce se mărturiseşte doar prin rugăciune individuală. În al treilea rând, catolicul primeşte îndurarea sacramentală de care ne-catolicul nu are parte; prin Sacramentul Penitenţei, păcatele sunt iertate şi îndurarea este obţinută, el nu este nevoit să se bazeze pe un instinct subiectiv. Şi, în sfârşit, catolicul poate obţine şi sfaturi pertinente despre cum să evite păcatul în viitor.

În timpul vieţii sale, Cristos şi-a trimis discipolii să îi îndeplinească lucrarea. Chiar înainte de a părăsi această lume, le-a dat apostolilor o autoritate specială, încredinţându-le misiunea de a da darul iertării lui Dumnezeu tuturor oamenilor, un lucru acceptat de lumea creştină până acum câteva secole. Dacă avem de a face cu o „invenţie” aici, atunci aceasta nu este Sacramentul Penitenţei, ci ideea că iertarea sacramentală a păcatelor nu se află în Biblie sau în istoria timpurie a creştinătăţii.

Autor: Catholic.com
Traducere: Adela Maria
Sursa: Catholic.com
Preluare din: Lumea.Catholica.ro, 24 noiembrie 2010