Îndreptarea vieții

capitol din cartea Sfânta Spovada. Sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu,
pr. Claudiu Dumea, Editura Sapientia 2011, format 11×16.5, 112 pagini, 2,5 lei

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre cei care se osândesc, face această interesantă remarcă: „Diavolul îi osândește pe unii prin păcat, împiedicându-i să facă pocăință, iar pe alții prin sacramentul Pocăinței, împingându-i să-l primească fără condițiile cerute”.

Prima condiție a unei spovezi bune, am văzut, este căința, acea căință și durere de păcate care i-au însoțit până la moarte pe sfinții convertiți. Sfântul Arsenie, de pildă, convertindu-se, părăsind curtea imperială, trebuia să poarte permanent la piept o batistă, deoarece lacrimile îi curgeau necontenit. Mai mult, de atâta plâns i-au căzut complet genele de la ochi.

A doua condiție este voința energică și activă de îndreptare a vieții. Una dintre surorile sfântului Toma de Aquino, călugăriță într-o mănăstire din Italia, auzind vorbindu-se despre știința profundă a fratelui său, se gândea în sine: „Dacă aș avea fericirea să-i vorbesc, sunt sigură că mi-ar da sfaturi prețioase pentru mântuirea mea”. Cum, într-o zi, fratele a vizitat-o, sora i-a zis: „Se spune că ești savant, că înveți atât de bine pe toată lumea, învață-mă și pe mine ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc!” „Dragă soră, i-a răspuns acesta, ca să te mântuiești trebuie să vrei”. Și a repetat cuvintele sfântului Augustin vorbind despre cer:

În cer nu se merge nici cu corabia, nici pe jos, nici cu căruța. Se merge în cer, dar ce zic eu! Nu numai să mergi, ci și să ajungi în cer, înseamnă să ai voință să mergi acolo: nu o voință slabă și lâncedă, ci o voință puternică, eficace, generoasă.

Pe lângă aceste două condiții – cele mai importante -, mai sunt încă trei. Mai întâi, cercetarea atentă și serioasă a conștiinței. Un examen serios în care să fie trecute în revistă poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii; păcatele capitale, datoriile stării, tot ce am greșit în gânduri, dorințe, priviri, cuvinte, fapte; omisiunile de care ne-am făcut vinovați, precum și cooperarea la păcatele altora. Dar nu trebuie să cădem în scrupulozitate. „Când acest examen de conștiință este făcut cu tulburare interioară și perplexitate, înseamnă pierdere de vreme”, spune sfântul Francisc de Sales.

Cei care îl fac în felul acesta, spune același sfânt, se aseamănă cu niște soldați care ar face atâta poligon, atâtea exerciții, încât, când pornesc la luptă, nu mai sunt în stare de nimic din cauza oboselii și cad secerați imediat, sau ca niște muzicanți care fac atâtea exerciții pentru un spectacol, încât, când începe spectacolul, le cad instrumentele din mână și nu mai sunt în stare să execute piesa.

Următoarea condiție este mărturisirea păcatelor: o mărturisire umilă, nu scuzându-ne, nu lăudându-ne, nu acuzându-i pe alții, nu lăsând impresia că venim să mai stăm de vorbă și să ne mai povestim necazurile, ci cu umilința vameșului care își bătea pieptul la ușa templului; o mărturisire simplă, fără detalii inutile și fără ocolișuri; să fie prudentă și discretă, fără a descoperi păcatele altora, dar, mai ales, să fie sinceră și deschisă, fără a exagera și fără a ascunde ceva.

Trebuie spus numărul măcar cu aproximație, dacă nu se poate altfel, al păcatelor de moarte. A micșora chiar și numai cu o unitate numărul păcatelor de moarte ar însemna o spovadă sacrilegă. Un bolnav care a primit trei răni mortale nu se poate vindeca, tot moare dacă îi descoperă medicului numai două răni, iar pe a treia o tăinuiește. Așa e și la spovadă. Trebuie spus nu numai felul păcatului, ci și împrejurarea care îi schimbă specia, de pildă, dacă cineva și-a lovit tatăl, nu e de ajuns să spună că a lovit un om.

Orice jenă, orice rușine, trebuie îndepărtată când este vorba de mărturisirea păcatelor. Rușine să ne fie să le facem, nu să le mărturisim. E bine să ne amintim aici întâmplarea lui Socrate. Un ucenic al filosofului tocmai ieșea dintr-o casă de desfrâu. Când l-a văzut pe filosoful profesor, ucenicul a dat să intre înapoi. Dar filosoful îl zărise și a strigat: „Fiule, lucru rușinos este să intri în casa aceea, nu să ieși din ea!”

Să ne apropiem de preot la spovadă cum s-a apropiat Maria Magdalena de Isus, cu totală încredere, descoperindu-i toate rănile sufletului, ca el să poată vărsa peste ele sângele lui Cristos aducător de vindecare și alinare. Istoricul Plutarh vorbește despre un tânăr bolnav de moarte care vine la medic. „Ce ai, ce te doare?”, îl întreabă medicul. Și tânărul îi arată o mică zgârietură la vârful degetului. Medicul, cunoscând de pe culoarea feței că un abces cu puroi i se formase în măruntaie, îi zice: „Prietene, boala ta nu e în vârful degetului, e în altă parte; e ceva mult mai grav”. Ar fi fatal pentru noi ca la spovadă să facem ca acest tânăr, adică să-i descoperim preotului niște fleacuri, niște greșeli ușoare, pe care le vede toată lumea, și să tăinuim abcesele care coc și puroiază în adâncul inimii noastre.

În sfârșit, ultimul lucru de care trebuie să ținem cont la Spovadă este pocăința pe care duhovnicul ne-o dă de împlinit, o pocăință mai mult simbolică, o rămășiță neînsemnată din ceea ce era odată pocăința. Spre a ne încuraja pe noi înșine în a completa din proprie inițiativă pocăința pe care duhovnicul ne-o dă la spovadă, să ne amintim de pocăința serioasă care se făcea în primele veacuri ale Bisericii. În această perioadă nu era decât pocăință publică. Chiar dacă păcatul era săvârșit în ascuns și penitentul se mărturisea în particular episcopului sau preotului, i se impunea totuși pocăință publică. Episcopul îl primea pe penitent în ordinul penitenților și îi impunea o perioadă de pocăință, în care timp erau excomunicați, excluși din comunitatea creștină.

Penitenții erau obligați în această perioadă să facă pomeni, posturi, rugăciuni, îmbrăcau o haină de pocăință, se abțineau de la petreceri și distracții. Participau numai la o parte din Liturghie, într-un loc separat, împreună cu catecumenii. În Orient erau diferite grade sau trepte pe care penitenții trebuiau să le parcurgă: prima treaptă, flentes, cei care stăteau afară, la ușa Bisericii, în sac și cenușă, cerând cu lacrimi și gemete credincioșilor care intrau să se roage pentru ei. A doua treaptă era formată din audientes, cei care stăteau la intrarea în Biserică și ascultau numai liturgia cuvântului, după care erau scoși afară împreună cu catecumenii. Urmau substrates, cei care asistau la Liturghie aruncați cu fața la pământ sau în genunchi. În sfârșit, erau consistentes, cei care asistau la Liturghie în picioare, dar fără a avea dreptul să se împărtășească. În Occident, deși aceste grade nu erau exact determinate, pocăința publică era aceeași.

Cât dura timpul de pocăință? Varia. Scrierea Didascalia apostolorum ne informează că în Siria dura de la două până la șapte săptămâni. În general însă era mai lungă. Origene ne spune că, pe timpul său, dura trei ani. Tertulian găsește excesivă pocăința de șapte ani impusă regelui Babilonului. Sfântul Vasile pentru omor stabilește pentru cele patru grade 4, 5, 7 și, respectiv, 4 ani – în total, 20 de ani de pocăință. Pentru avort, pocăință toată viața și reconcilierea pe patul de moarte. Pe vremea papilor Inocențiu I și Leon I (secolele IV-V) pocăința s-a fixat pentru Postul Mare: se începea public la Miercurea Cenușii, când se punea cenușă pe cap penitenților, și se primea dezlegarea în Joia Sfântă, la sfârșitul perioadei de pocăință.

Episcopul îi reconcilia pe penitenți și-i reprimea în sânul Bisericii prin impunerea mâinilor, dar și după dezlegare și reprimirea la sfânta Împărtășanie se impunea obligația de a prelungi, sub anumite forme, pocăința până la moarte. De pildă, cei căsătoriți nu mai aveau dreptul să se căsătorească sau, dacă erau căsătoriți, trebuiau să-și continue viața ca și cum n-ar fi fost căsătoriți, eventual, părăsirea lumii și îmbrățișarea vieții de anahoret, renunțarea totală la distracții, pierderea dreptului de a fi sfințit preot, iar pentru preot, reducerea la starea laicală ș.a.m.d.

Seriozitatea cu care se făcea pocăința la începutul Bisericii să fie pentru noi un imbold de a nu ne limita pocăința la acele câteva rugăciuni ce durează câteva minute, pe care ni le dă duhovnicul la spovadă să le spunem.

În încheierea acestor considerații despre sacramentul Pocăinței, să-l ascultăm pe fericitul Ludovic de Granada vorbind despre efectele minunate ale unei spovezi bune în sufletul omului:

Ah, dacă am avea ochi pentru a vedea frumusețea admirabilă a sufletului când preotul, prin cuvintele mântuitoare ale dezlegării, îl îndreptățește pe om și îl transformă într-o creatură nouă! Într-adevăr, această transformare, în felul ei, nu este mai mică decât aceea care s-a înfăptuit atunci când Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” și s-a făcut lumină, căci atunci când preotul dă dezlegare, se revarsă în suflet o lumină nouă și strălucitoare. După cum, la glasul îngerului, lanțurile au căzut de pe mâinile lui Petru, la fel, lanțurile diavolului cad la glasul preotului.

Dumnezeu își deschide inima omului, îl recunoaște de fiu, îl întărește prin harul Duhului Sfânt, îl înveșmântează cu virtuți, îl orânduiește moștenitor al împărăției sale. Un iezuit francez cu faimă de sfințenie, părintele Jean Heren, era pe patul de moarte. „Nu ați vrea să faceți o spovadă generală?”, l-a întrebat preotul care a venit să-l pregătească pentru drumul cel fără de întoarcere. „Nu simt nevoia, a răspuns muribundul. Căci întotdeauna mi-am făcut fiecare spovadă ca și cum ar fi trebuit să fie ultima din viață”. Așa să ne facem și noi spovezile, încât după fiecare dintre ele să putem spune: „Doamne, sunt gata să mă prezint în fața ta”.