Căința, prima condiție pentru iertarea păcatelor

capitol din cartea Sfânta Spovada. Sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu,
pr. Claudiu Dumea, Editura Sapientia 2011, format 11×16.5, 112 pagini, 2,5 lei

Să vedem în continuare calitățile căinței cu care trebuie să venim la spovadă. Mai întâi de toate, căința noastră trebuie să fie o căință interioară, care să izvorască din inimă. Evreii, pentru a-și arăta durerea, căința, își sfâșiau hainele. Domnul le spune prin profetul Ioel: „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele”. Lacrimile, cuvintele prin care ne exprimăm furia pentru păcate sunt inutile, înseamnă ipocrizie, dacă în adâncul inimii noastre nu este căință sinceră.

Demonstrații extraordinare de căință, cum ar fi suspine, lacrimi – cum spune o tradiție că sfântul Petru a plâns până la moarte păcatul său atât de mult, încât lacrimile i-au săpat pe obraji două șanțuri -, nu sunt necesare. E de ajuns să avem o inimă căită și smerită – cum spune psalmistul.

În al doilea rând, căința trebuie să fie supranaturală în motivele care o inspiră. Sfântul Carol Borromeu, episcop de Milano, când se pregătea pentru Spovadă, făcea trei stațiuni în fața a trei icoane care reprezentau una iadul, a doua cerul, a treia pe Isus răstignit. În fața primei icoane se gândea la toate acele chinuri pe care își închipuia că le-ar fi meritat prin păcatele sale și făcea un prim act de părere de rău pentru păcate. În fața celei de-a doua icoane contempla fericirea sfinților, gemând și suspinând pentru că păcatele sale erau o piedică în calea paradisului, și formula un al doilea act de durere pentru atâtea bunuri pierdute. În sfârșit, în fața celui de-al treilea tablou care îl reprezenta pe Isus răstignit, își zicea în sine:

Iată aici lucrarea păcatelor mele. Eu sunt cauza atâtor suferințe și a morții pe care a îndurat-o Dumnezeul meu. O, Isuse, ce rău mi-ai făcut tu, pentru ca eu să te trădez în halul acesta? M-ai iubit cu o iubire infinită, m-ai copleșit cu binefaceri… ești infinit de bun și iubitor, ești Iubirea însăși. Iar eu am fost fără inimă ca să te trădez în felul acesta. Cât de nerecunoscător am fost! Dar acum urăsc păcatele mele, le deplâng și sunt hotărât să le evit cu orice preț.

Acest itinerar să-l urmărim și noi când ne pregătim pentru sfânta Spovadă. Mântuitorul i-a arătat într-o zi sfintei Tereza cea Mare iadul și i-a spus: „Iată acolo locul care îți era rezervat dacă ai fi continuat să duci o viață lipsită de fervoare”. Să ne imaginăm și noi iadul deschis și glasul lui Isus spunându-ne: „Privește flăcările, ascultă strigătele de disperare, privește locul pe care l-ai meritat prin fiecare păcat”. În continuare, să ne deplasăm cu mintea spre paradis și să contemplăm acea fericire imensă pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce-l iubesc. Totul e pierdut printr-un singur păcat de moarte. Dacă din vina noastră am fi ucis, fără să vrem chiar, un prieten, sau un frate, un părinte, sau am fi dat foc la casă, sau ne-am fi accidentat, ne-am fi pierdut sănătatea, ce regret am simți în inimă, cum am plânge! Dar dacă am pierde paradisul prin păcatul nostru, ce motiv serios de a regreta și de a plânge!

Durerea de a-l fi ofensat pe Dumnezeu întemeiată pe frica de iad și pe regretul de a fi pierdut cerul este suficientă în sacramentul Pocăinței pentru a primi iertarea. Dar este o căință imperfectă, căci avem în vedere mai mult interesele noastre decât interesele lui Dumnezeu. De aceea, e foarte recomandat să avem o căință perfectă întemeiată pe iubirea de Dumnezeu.

Să ne imaginăm doi copii ai aceluiași tată care au comis aceeași neascultare față de tatăl lor și vin amândoi să ceară iertare.

Tată, zice cel dintâi, îmi pare foarte rău că te-am supărat, căci prin neascultarea mea am meritat pedepse serioase și am pierdut dreptul la recompensele pe care mi le-ai promis dacă o să fiu ascultător. Celălalt zice:

Tată, iartă-mă, îmi pare rău că nu te-am ascultat; pedepsește-mă, dacă vrei. Poți să nu-mi dai ce mi-ai promis. De asta nu-mi pare rău. Cauza durerii mele este că te-am supărat pe tine, care ești tatăl cel mai bun din lume, și ți-am întristat inima.

Ce va face tatăl? Îi va ierta pe amândoi, dar va fi mult mai mișcat de cuvintele celui de-al doilea copil. Primul copil reprezintă căința imperfectă, al doilea reprezintă căința perfectă la Spovadă. A simți durerea pentru că l-am ofensat pe Dumnezeu cel infinit de bun față de noi, că am disprețuit iubirea lui manifestată în întruparea Fiului său, în suferințele și moartea lui. Aceasta este căința desăvârșită.

Iată-ne ajunși la a treia stațiune la care se oprea sfântul Carol Borromeu când se pregătea pentru Spovadă. Să ne închipuim că suntem pe Calvar și să ne gândim în spirit de căință:

Un Dumnezeu răstignit, un Dumnezeu mort pentru mine! Natura întreagă e în doliu. O, Isuse, ce sunt aceste răni din mâinile tale? Cine ți le-a făcut? Călăii? Ei n-au fost decât niște instrumente. Ai murit din cauza păcatelor mele. Eu sunt călăul.

Nu numai drama Calvarului, ci întreaga viață a lui Isus s-o trecem în revistă și căința noastră se va înteți.

În istoria Bisericii ni se descrie convertirea unui mare păcătos, Letharat, conte de Autun. Plecând în pelerinaj la locurile sfinte, a vizitat Betleemul unde s-a născut Isus, Nazaretul unde a trăit până la vârsta de treizeci de ani și murit, Iordanul unde a fost botezat, pustiul unde a postit, Lacul Tiberiadei, Ierihon, Betania, Grădina Măslinilor, Pretoriul, a urcat calea dureroasă a Calvarului în timp ce un servitor îl lovea cu biciul pe spate. Aici s-a aruncat cu fața la pământ și a plâns îndelung. După ce s-a rugat la mormântul lui Isus, s-a îndreptat spre muntele de unde Isus s-a înălțat la cer. Sărutând și stropind cu lacrimi urmele lăsate de Mântuitorul, în momentul înălțării, și-a ridicat mâinile spre cer și s-a rugat așa:

O, Isuse, iubirea inimii mele, am vizitat locurile unde tu ai trăit și ai murit pentru mine! Unde vrei să mai merg acum? Iată-mă în locul de unde te-ai înălțat la cer. Ah, dacă aș putea să te urmez în paradis!

Abia a spus aceste cuvinte și rugăciunea i-a fost ascultată. A murit imediat. Acest itinerar al vieții lui Isus să-l parcurgem cu mintea cât timp așteptăm rândul la Spovadă.

În al treilea rând, căința noastră trebuie să fie supremă, adică să regretăm păcatul mai presus de orice, considerând păcatul cu toate urmările sale drept cel mai mare rău care ni se poate întâmpla în viață.

În sfârșit, căința trebuie să fie universală, adică să se extindă cel puțin la toate păcatele de moarte pe care le-am săvârșit. O pasăre legată cu o sută de fire se zbate și rupe nouăzeci și nouă. Dacă rămâne legată cu un singur fir de un picior, e la fel de sclavă ca înainte. La fel, atâta vreme cât păstrăm afecțiunea pentru un singur păcat, chiar dacă ne căim de nouăzeci și nouă, rămânem legați, rămânem sclavii păcatului.

Ne amintim de cazul din viața sfântului Sebastian. Commertius, guvernatorul Romei, fiind bolnav, i-a cerut sfântului Sebastian să-l vindece. Acesta i-a promis că îl va vindeca, dar cu o condiție: să distrugă toți idolii pe care îi avea în palat. Și a fost de acord. I-a distrus, dar pe unul la care ținea foarte mult l-a ascuns, l-a păstrat. Nu s-a vindecat. De aceea i s-a plâns sfântului Sebastian. „De ce mai păstrezi un idol ascuns?” – l-a întrebat acesta. Cum a fost distrus și ultimul idol, Commertius s-a vindecat. La fel se întâmplă cu noi la sfânta Spovadă. Atâta vreme cât nu distrugem toți idolii prin căință, păstrăm afecțiune pentru un singur păcat, sufletul nostru nu poate fi vindecat.

Având o asemenea căință interioară, supranaturală, supremă și universală, se va petrece și cu noi ceea ce citim în Cartea întâi a lui Esdra despre poporul ales. Când Esdra, conducătorul poporului ales, a anunțat că va reconstrui la Ierusalim templul pe care armata babiloniană îl distrusese, poporul a izbucnit în plâns la amintirea tristă a templului ruinat, dar, în același timp, și în strigăte de bucurie la gândul noului templu care se va ridica, astfel încât nu se puteau deosebi strigătele de bucurie de strigătele de durere. Acest amestec misterios de plâns și de bucurie este imaginea naturală a ceea ce se petrece în sufletul nostru în sacramentul Pocăinței. Durere la amintirea templului lui Dumnezeu ruinat și profanat prin păcatele noastre, bucurie la gândul că Duhul Sfânt își reconstruiește templul și își restabilește locuința în sufletul nostru.