Puterea de a ierta păcatele

capitol din cartea Sfânta Spovada. Sărbătoarea împăcării cu Dumnezeu,
pr. Claudiu Dumea, Editura Sapientia 2011, format 11×16.5, 112 pagini, 2,5 lei

Clement Alexandrinul scria: „Biserica este ca o corabie care transportă pe mare din diferite locuri și țări călătorii destinați să ajungă la fericirea veșnică”.

Cerul este cetatea dorită, Marea este lumea aceasta. Corabia este Biserica. Conducătorul invizibil orânduit de Isus Cristos este Papa. Marinarii împărțiți după diferitele lor grade sunt episcopii, parohii, preoții. Călătorii sunt simplii credincioși. Vijeliile care stârnesc furtunile pe această mare și amenință să scufunde corabia mistică sunt ereziile, schismele, persecuțiile din partea celor nelegiuiți. Pavilionul – steagul – acestei corăbii este crucea. Ancora este credința, fundamentul sigur este speranța. În corabie se găsește tot ce e necesar pentru o călătorie fericită pe pământ, toate mijloacele de mântuire orânduite de Isus Cristos și încredințate de el Bisericii sale pentru ca toți credincioșii să poată ajunge în Patria cerească; acolo unde Isus îi așteaptă pentru a se face răsplata și fericirea lor.

Sacramentul Spovezii sau al Reconcilierii este unul dintre mijloacele de mântuire încredințate de Cristos Bisericii, e a doua bârnă de salvare după Botez.

Evangheliile ne vorbesc clar despre puterea pe care Isus a dat-o apostolilor și succesorilor acestora de a lega și de a dezlega, de a ierta și de ține păcatele.

Această putere Isus o promite mai întâi lui Petru: „Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer”. Isus și-a împlinit promisiunea în seara învierii. Să-l ascultăm pe sfântul Ioan povestindu-ne cum s-au petrecut lucrurile:

În seara aceleași zile, cea dintâi a săptămânii, pe când ușile casei unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă”. Și după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile și coasta. Ucenicii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă. După cum m-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. După aceste cuvinte a suflat peste ei și le-a zis: „Primiți-l pe Duhul Sfânt. Celor cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, celor cărora le veți ține, le vor fi ținute”.

Această putere de a ierta păcatele acordată de Isus apostolilor, autorii spirituali o numesc miracol de putere, de sfințire, de îndurare. Isus a venit ca un medic al sufletelor, căci celor care îi reproșează că e prea apropiat de păcătoși le răspunde: „N-au nevoie de medic cei sănătoși, ci cei bolnavi”. Și iată că vrea ca ucenicii să-i continue slujba de medic sufletesc până la sfârșitul veacurilor. Nu întâmplător maeștrii vieții spirituale văd în bazinul din Ierusalim, despre care vorbește sfântul Ioan, o imagine a sacramentului Pocăinței:

În Ierusalim, lângă Poarta numită a oilor, este un bazin numit în evreiește Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, paralitici, care așteptau mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în bazin și tulbura apa. Și cel dintâi care se cobora în el după tulburarea apei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om bolnav de 38 de ani. Isus, când l-a văzut zăcând, și fiindcă știa că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” „Doamne, i-a răspuns bolnavul, n-am pe nimeni care să mă coboare în bazin când se tulbură apa și, până să mă duc eu, coboară altul înaintea mea”. „Scoală-te, i-a zis Isus, ia-ți patul și umblă”. Îndată omul acela s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla.

În sacramentul Pocăinței, nu unul, ci toți se pot vindeca, indiferent de ce boală sufletească, de ce păcat ar suferi. O putere extraordinară, o putere uimitoare: judecătorii, tribunalele acestei lumi pot închide și deschide închisorile; preoții pot să închidă și să deschidă cerul. „Două sute de îngeri la un loc, spune sfântul Ioan Maria Vianney n-ar putea ierta un singur păcat; un singur preot poate ierta toate păcatele din lume din sufletul unui om”.

Spovada trebuie să fie punctul de plecare al reformei sufletești și temelia muncii de sfințire.

Ai păcătuit, îi scrie sfântul Petru Damian unui nepot de-al său. Nu există om care să nu păcătuiască. Mărturisirea umilă a greșelilor este prima scândură care ni se aruncă după naufragiu. Mărturisirea promptă ne asigură o iertare ușoară.

Convertiții ne vorbesc cel mai bine despre sublimitatea acestui sacrament, deoarece punctul de plecare al convertirii lor este întotdeauna o spovadă bună. Silvio Pellico, marele patriot italian din veacul al XIX-lea, convertit în timpul anilor îndelungați petrecuți în temnițele austriece, scrie în renumita sa carte Închisorile mele aceste cuvinte:

Ah, nefericit este cel care ignoră sublimitatea Spovezii; nefericit este cel care, spre a nu da impresia că este un înapoiat, se simte obligat să o privească cu dispreț.

Și invers, la începutul decăderii unui suflet stă întotdeauna neglijarea, desconsiderarea Spovezii. Remarcă sfântul Vasile cel Mare:

Cei care au o boală ușoară merg singuri să fie văzuți de doctori; cei care sunt atinși de o boală incurabilă nici măcar nu vor să-i vadă doctorii. Ai grijă să nu ți se întâmple și ție ceva de felul acesta.

Deși Cristos le-a dat apostolilor și urmașilor acestora puterea de a lega și de a dezlega, de a ierta și de a ține păcatele, nu numai preoții în exclusivitate sunt cei care fac să coboare îndurarea lui Dumnezeu asupra celor păcătoși prin acest sacrament, ci toți creștinii sunt chemați să colaboreze la convertirea celui păcătos, ceea ce include recurgerea la acest sacrament. Iată ce spune Conciliul al II-lea din Vatican în Constituția dogmatică Lumen gentium:

Cei care se apropie de sacramentul Pocăinței primesc de la îndurarea lui Dumnezeu iertarea ofenselor făcute lui și, totodată, se împacă cu Biserica pe care au rănit-o și care cooperează la convertirea lor prin caritate, exemplu și rugăciune.

Dacă în primele veacuri ale creștinismului bisericile gemeau de penitenți îmbrăcați în sac și cu cenușă pe cap, cu frânghia la gât, făcând pocăință și așteptând dezlegarea, asta se datora faptului că această cooperare a comunității creștine despre care vorbește Conciliul era foarte vie: întreaga comunitate se jertfea și se ruga pentru cei păcătoși.

Pe străzile Parisului putea fi văzut un preot orb mergând anevoie cu bastonul său alb. Ce s-a întâmplat? Cu ani în urmă, Robin, un anticlerical furios, era pe patul de moarte, murea de tuberculoză; de șase ori refuzase preotul. Într-o seară, în capela cartierului – era un cartier „roșu”, comunist -, părintele Le Quen, vicarul parohiei, se rugase cu foc lui Isus din tabernacol pentru convertirea nefericitului. Crezând că este singur în capelă, în penumbra scării, se ruga fierbinte cu glas tare: „Doamne, ce pot să fac mai mult pentru acest suflet? Să-mi dau viața cum ai făcut-o și tu? Ei bine, ți-o ofer”. Dar Dumnezeu voia pentru sufletul păcătosului împietrit din partea sa mai mult decât viața: voia ochii lui, niște ochi mari, frumoși, limpezi. Preotul a înțeles clar chemarea divină și a acceptat jertfa aceasta mai grea decât moartea pe care i-o cerea Domnul. Sprijinit de altar, a spus: „Lumină pentru lumină. Îți dau ochii mei, Doamne, dar tu să luminezi acel suflet”. Și ochii săi mari, privind flacăra roșie a lămpii veșnice, au văzut mai întâi un cerc luminos în jurul luminii, apoi o licărire care se stingea, apoi nimic. Era orb. Jertfa sa eroică fusese primită. Dă să se ridice, când un copil îl cheamă: „Veniți repede, părinte, vă cheamă. E vorba de Robin, care vrea să vă vadă”. Orbul obercăi în căutarea unui sprijin. O mână puternică îl susținu. Era mâna părintelui Kardech, parohul său, care, rugându-se într-un colț întunecos al capelei, auzise și văzuse totul. După un ceas, Robin adormea în Domnul cu mâna în mâinile preotului orb. După trei ore, medicul a constatat la tânărul vicar o traumă gravă – distrugerea nervului optic; era orbire completă. Parohul spunea:

Dacă aș trăi o mie de ani, n-aș putea să uit clipa aceea: mi se părea că însăși umbra lui Dumnezeu a coborât peste ochii copilului nevinovat. Ce emoție mă cuprinde când văd acea față pe care n-o pot privi fără să mă înduioșez și să plâng? Nu i-am spus niciodată nimic. Nu va ști niciodată că îi cunosc istoria.

În încheiere să revenim la bazinul din Ierusalim, sub porticurile căruia zăceau o mulțime de bolnavi așteptând mișcarea apei. Erau acolo orbi, șchiopi, oameni cu trupuri uscate. Spune sfântul Augustin:

Orbii sunt cei care nu se examinează cu atenție, nu se cunosc și, ca atare, nu sunt în stare să se acuze cum se cuvine la Spovadă; șchiopii sunt cei care nu merg drept cu duhovnicul, ascund sau nu-și expun exact starea sufletească. Cei cu trupurile uscate sunt cei cu inima uscată, dură, lipsită de căință.

Să ne recunoaștem printre cei bolnavi și să-i cerem lui Isus vindecarea. În același timp, să nu uităm o clipă de datoria de a ne ruga și a ne jertfi pentru vindecarea sufletească a sărmanilor păcătoși.