Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii

Catehismul Bisericii Catolice

„Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor”[2].

I. Cum este numit acest sacrament?

Este numit sacramentul convertirii, pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire[3], drumul de întoarcere la Tatăl[4], de care ne-am îndepărtat prin păcat.Este numit sacramentul Pocăinţei, deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire, de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos.

Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii), pentru că mărturisirea, spovedirea păcatelor în faţa preotului, este un element esenţial al acestui sacrament. Într-o semnificaţie adâncă, acest sacrament este şi o „mărturisire”, o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos.Este numit sacramentul Iertării, pentru că, prin dezlegarea sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”[5].Este numit sacramentul Reconcilierii, deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20). Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5, 24).

II. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez?

„Dar v-aţi spălat, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu, care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27). Pe de altă parte, sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1, 8). Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11, 4), legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre.

Convertirea la Cristos, noua naştere a Botezului, darul Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1, 4), aşa cum Biserica însăşi, mireasa lui Cristos, este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 27). Cu toate acestea, viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane, nici înclinaţia spre păcat, pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă, ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine, ajutaţi de harul lui Cristos[6]. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă[7].

III. Convertirea celor botezaţi

Isus cheamă la convertire. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 15). În propovăduirea Bisericii, această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. Tocmai de aceea, Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez[8], se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea, adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi.

Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea, „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”[9]. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51, 19), atrasă şi pusă în mişcare de har[10], ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, care ne-a iubit cel dintâi[11].

Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22, 61) şi, după învierea Domnului, tripla mărturisire a iubirii faţă de El[12]. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2, 5. 16).
Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”[13].

IV. Pocăinţa interioară

Ca odinioară la profeţi, chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere, în primul rând, faptele exterioare, „sacul şi cenuşa”, postul şi mortificările, ci convertirea inimii, pocăinţa interioară. Fără ea, faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi şi fapte de pocăinţă[14].

Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare, pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”), compunctio cordis („căinţa inimii”)[15].

Inima omului este greoaie şi împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă[16]. Convertirea este, înainte de toate, o lucrare a harului lui Dumnezeu, care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce” (Lam 5, 21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Prin descoperirea măreţiei iubirii lui Dumnezeu, inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre[17].
Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui, căci, vărsat pentru mântuirea noastră, a dobândit lumii întregi harul căinţei[18].

După Paşti, Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16, 8-9), adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul[19] care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii[20].

V. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină

Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă, mai ales, asupra a trei forme: postul, rugăciunea, pomana[21], care exprimă convertirea în raport cu sine, în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu, ei citează, ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor, eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele, lacrimile de căinţă, grija pentru mântuirea aproapelui[22], mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii, „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4, 8).

Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare, prin grija faţă de săraci, exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului[23], prin mărturisirea greşelilor către fraţi, prin îndreptarea frăţească, revizuirea vieţii, examenul de conştiinţă, direcţia spirituală, acceptarea suferinţelor, răbdarea în prigoniri pentru dreptate. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei[24].

Euharistia şi Pocăinţa. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie, căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu Dumnezeu; prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos; „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”[25].

Citirea Sfintei Scripturi, rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru, orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre.

Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare, vinerile – în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii[26]. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale, liturgiile penitenţiale, pelerinajele în semn de pocăinţă, privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana, împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare).

Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”, al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15, 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii, părăsirea casei părinteşti; mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea; înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii, ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii; reflecţia asupra bunurilor pierdute; căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său; drumul de întoarcere; primirea generoasă din partea tatălui; bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. Haina frumoasă, inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi, curate, demne, pline de bucurie, aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui, care este Biserica. Numai inima lui Cristos, care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui, a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui.

VI. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii

Păcatul este, înainte de toate, o ofensă adusă lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În acelaşi timp, prejudiciază comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine, în acelaşi timp, iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica, pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii[27].

Numai Dumnezeu iartă păcatul

Numai Dumnezeu iartă păcatele[28]. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2, 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2, 5; Lc 7, 48). Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti, El dă această putere oamenilor[29] ca s-o exercite în numele său.

Cristos a vrut ca Biserica sa, în rugăciunea, viaţa şi acţiunea ei, să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5, 18). Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi, prin el, „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20).

Reconcilierea cu Biserica

În timpul vieţii sale publice, Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele, ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu, din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa; mai mult, se aşază El însuşi la masa lor, gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu[30], cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu[31].

Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele, Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16, 19). „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega, care i-a fost dată lui Petru, a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18, 18; 28, 16-20)[32].

Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu; pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră, şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu.

Sacramentul iertării

Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale, înainte de toate, pentru cei care, după Botez, au căzut în păcat grav, pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”[33].

În decursul veacurilor, forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. În primele secole, reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu, idolatrie, omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă, conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor, adesea timp de mulţi ani, înainte de a primi reconcilierea. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar, iar în unele regiuni, o singură dată în viaţă. În secolul al VII-lea, misionarii irlandezi, inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului, au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei, care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. Începând de atunci, sacramentul se realizează într-un mod mai tainic, între penitent şi preot. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. În linii mari, este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre.

Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor, se observă aceeaşi structură fundamentală. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte, faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa, mărturisirea şi îndestularea; pe de altă parte, acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. Biserica, prin episcop şi preoţii lui, acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Astfel, păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială.

Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său, prin rugăciunea şi slujirea Bisericii:
Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea încredinţată Bisericii, să-şi dăruiască iertarea şi pacea. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

VII. Actele penitentului

„Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă, căinţa; pe buze, mărturisirea; în purtare, umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”[34].

Căinţa

Între actele penitentului, căinţa ocupă primul loc. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”[35].

Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate, căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare; dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la spovada sacramentală, dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte[36].

Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu, un impuls al Duhului Sfânt. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi, sub acţiunea harului, prin dezlegarea sacramentală. Cu toate acestea, căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave, dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei[37].

Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte, învăţăturile apostolilor[38].

Mărturisirea păcatelor

Mărturisirea păcatelor (spovada), chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc, ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. Prin spovadă, omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi, prin aceasta, se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor.

Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă, penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului[39], căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”[40]:
Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte, ei le pun pe toate, fără îndoială, în faţa îndurării divine spre a fi iertate. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana, medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”[41].

Conform poruncii Bisericii, „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească, cel puţin o dată pe an, păcatele grave de care este conştient”[42]. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă simte o mare căinţă, fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală[43], cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic[44]. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta Împărtăşanie[45].

Fără a fi strict necesară, mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică[46]. Într-adevăr, mărturisirea regulată a păcatelor lesne-iertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa, să luptăm împotriva înclinaţiilor rele, să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos, să progresăm în viaţa Spiritului. Primind mai des, în acest sacrament, darul îndurării Tatălui, suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El[47].
Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu îşi acuză păcatele; dacă ţi le acuzi şi tu însuţi, te uneşti cu Dumnezeu. Omul şi păcătosul sunt – ca să spunem aşa – două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul e lucrarea ta, omule. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. (…) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îţi acuzi faptele rele. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină[48].

Îndestularea

Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu, să înapoiem lucrurile furate, să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat, să compensăm rănile pricinuite). Simpla dreptate cere acest lucru. Dar mai mult, păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi, precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dezlegarea ridică păcatul, însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat[49]. Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Aşadar, pentru a-şi îndrepta greşelile, el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine, „să ispăşească” păcatele proprii. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”.

Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Trebuie să corespundă, pe cât posibil, gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Ea poate consta în rugăciune, într-o ofrandă, în fapte de milostenie, în slujirea aproapelui, în renunţări de bunăvoie, jertfe şi, mai ales, în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos, singurul care a ispăşit, o dată pentru totdeauna, păcatele noastre[50]. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel înviat, „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8, 17)[51].
Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înşine, nu suntem în stare de nimic, „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată „slava” noastră este în Cristos (…) întru care aducem îndestulare, „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3, 8), care din El îşi sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl[52].

VIII. Celebrantul acestui sacrament

Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării[53], episcopii, urmaşii lor, şi preoţii, colaboratorii episcopilor, continuă să exercite această slujire. Într-adevăr, episcopii şi preoţii sunt aceia care au, în virtutea sacramentului Preoţiei, puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”.

Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu, dar şi cu Biserica. Episcopul, capul văzut al Bisericii locale, este deci, pe drept cuvânt, considerat, încă din cele mai vechi timpuri, cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială[54]. Preoţii, colaboratorii lui, exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios), fie de la Papa, conform dreptului bisericesc[55].

Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare, cea mai severă pedeapsă ecleziastică, ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare, potrivit dreptului bisericesc, nu poate fi acordată decât de Papa, de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei[56]. În caz de pericol de moarte, orice preot, chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi, poate dezlega de orice păcat[57] şi de orice excomunicare.

Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de credincioşi[58].

Celebrând sacramentul Pocăinţei, preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor, care caută oaia pierdută, a Bunului Samaritean, care oblojeşte rănile, a Tatălui, care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce, a dreptului judecător, care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. Pe scurt, preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos.

Duhovnicul nu este stăpânul, ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos[59]. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin, experienţa realităţilor omeneşti, respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut, să iubească adevărul, să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el, încredinţându-l îndurării Domnului.

Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor, Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui[60]. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. Acest secret, care nu admite excepţii, se numeşte „sigiliul sacramental”, fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament.

IX. Roadele acestui sacrament

„Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”[61]. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă, „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei, însoţite de o puternică mângâiere spirituală”[62]. Într-adevăr, sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”, redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15, 32).

Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale[63]. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească[64].
Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie[65].

În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude[66]. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24).

X. Indulgenţele

Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei.

Ce este indulgenţa?

„Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”.

„Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”[67]. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi.

Pedepsele păcatului

Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă[68].

Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”[69].

În comuniunea sfinţilor

Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”[70].

În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”[71]. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului.

Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării[72].

Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”[73].

Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică

Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire[74].

Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate.

XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului.

Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”.

Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică[75].

În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită[76]. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală[77]. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate gravă[78].

„Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”[79]. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El[80] ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica.

PE SCURT

În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23).

Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii.

Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie.

În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă.

Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi.

Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.

Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare.

Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”.

Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică.

Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos.

Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos.

Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt:
– împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul;
– împăcarea cu Biserica;
– iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte;
– iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului;
– pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală;
– sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină.

Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica.

Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

Note

[1] Cf. Mc 2, 1-12.
[2] Cf. LG 11.
[3] Cf. Mc 1, 15.
[4] Cf. Lc 15, 18.
[5] OP, Formula dezlegării.
[6] Cf. DS 1515.
[7] Cf. DS 1545; LG 40.
[8] Cf. Fapte 2, 38.
[9] LG 8.
[10] Cf. In 6, 44; 12, 32.
[11] Cf. 1 In 4, 10.
[12] Cf. In 21, 15-17.
[13] Ep. 41, 12.
[14] Cf. Ioel 2, 12-13: Is 1, 16-17; Mt 6, 1-6. 16-18.
[15] Cf. Cc. Trid.: DS 1676-1678; 1705; C.R. 2, 5, 4.
[16] Cf. Ez 36, 26-27.
[17] Cf. In 19, 37; Zah 12, 10.
[18] Sf. Clement Romanul, Cor. 7, 4.
[19] Cf. In 15, 26.
[20] Cf. Fapte 2, 36-38; Cf. Ioan Paul II, DV 27-48.
[21] Cf. Tob 12, 8; Mt 6, 1-18.
[22] Cf. Iac 5, 20.
[23] Cf. Am 5, 24; Is 1, 17.
[24] Cf. Lc 9, 23.
[25] Cc. Trid.: DS 1638.
[26] Cf. SC 109-110; CIC, can. 1249-1253; CCEO, can. 880-883.
[27] Cf. LG 11.26. Cf. SC 109-110; CIC, can. 1249-1253; CCEO, can. 880-883.
[28] Cf. Mc 2, 7.
[29] Cf. In 20, 21-23.
[30] Cf. Lc 15.
[31] Cf. Lc 19, 9.
[32] LG 22.
[33] Tertulian, Paen. 4, 2; Cf. Cc. Trid.: DS 1542.
[34] C.R. 2, 5, 21; Cf. Cc. Trid.: DS 1673.
[35] Cc. Trid.: DS 1676.
[36] Cf. Cc. Trid.: DS 1677.
[37] Cf. Cc. Trid.: DS 1678; 1705.
[38] Cf. Rom 12-15; 1 Cor 12-13; Gal 5; Ef 4-6.
[39] Cf. Ex 20, 17; Mt 5, 28.
[40] Cc. Trid.: DS 1680.
[41] Sf. Ieronim, Eccl. 10, 11; Cc. Trid.: DS 1680.
[42] CIC, can. 989; Cf. DS 1683; 1708.
[43] Cf. Cc. Trid.: DS 1647; 1661.
[44] Cf. CIC, can. 916; CCEO, can. 711.
[45] Cf. CIC, can. 914.
[46] Cf. Cc. Trid.: DS 1680; CIC, can. 988, § 2.
[47] Cf. Lc 6, 36.
[48] Sf. Augustin, Ev. Io. 12, 13.
[49] Cf. Cc. Trid.: DS 1712.
[50]Cf. Rom 3, 25; 1 In 2, 1-2.
[51] Cf. Cc. Trid.: DS 1690.
[52] Cc. Trid.: DS 1691.
[53] Cf. In 20, 23; 2 Cor 5, 18.
[54] Cf. LG 26.
[55] Cf. CIC, can. 844; 967-969; 972; CCEO, can. 722, § 3-4.
[56] Cf. CIC, can. 1331; 1354-1357; CCEO, can. 1431; 1434; 1420.
[57] Cf. CIC, can. 976; CCEO, can. 725.
[58] Cf. CIC, can. 986; CCEO, can. 735; PO 13.
[59] Cf. PO 13. – 61. CR 2, 5, 18.
[60] CIC, can. 1388, § 1; CCEO, can. 1456.
[61] CR 2, 5, 18.
[62] Cc. Trid.: DS 1674.
[63] Cf. 1 Cor 12, 26.
[64] Cf. LG 48-50.
[65] RP 31.
[66] Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.
[67] Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3.
[68] Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820.
[69] Cf. Ef 4, 24.
[70] Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.
[71] Ibid.
[72] Ibid.
[73] Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.
[74] Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.
[75] Cf. SC 26-27.
[76] Cf. CIC can. 962, § 1.
[77] Cf. CIC, can. 961, § 2.
[78] Cf. CIC can. 961, § 1.
[79] OP 31.
[80] Cf. Mc 2, 17.