Selectează o Pagină

Spovada văzută prin ochii unui preot

pr. Mike Schmitz

Eram odată într-un autobuz, împreună cu câțiva oameni mai în vârstă, mergând spre aeroport. Aceștia au observat că sunt preot și au început să îmi pună întrebări. „Faceți toate acele ‘chestii preoțești’?” „Da.” „Chiar și chestia cu Spovada?” „Da. Tot timpul.” O doamnă mai în vârstă a exclamat: „Ei bine, cred că aceasta este partea cea mai rea. Trebuie să fie atât de deprimant să auzi toate păcatele oamenilor.”

Le-am spus că este exact opusul. Aproape că nu există niciun alt loc mai bun în care să te afli decât alături de cineva care se întoarce la Dumnezeu. Le-am spus: „Ar fi deprimant dacă ar trebui să privesc cum cineva se îndepărtează de Dumnezeu. Dar eu am șansa de a fi lângă ei atunci când se reîntorc la El.” Confesionalul este un loc în care oamenii lasă iubirea lui Dumnezeu să învingă. Confesionalul este cel mai plin de bucurie, de smerenie și cel mai înălțător loc din lume.

Ce văd la Spovadă?

Cred că sunt trei lucruri. În primul rând, văd îndurarea măreață a lui Dumnezeu în acțiune. Am șansa de a mă afla în mod regulat față în față cu puterea copleșitoare, care transformă vieți, a iubirii lui Dumnezeu. Văd de aproape această iubire și îmi amintesc cât de bun este Dumnezeu.

Nu mulți oameni au ocazia de a vedea felul în care jertfa lui Isus de pe Cruce intră în mod constant în viețile oamenilor și topește și cele mai dure inimi. Isus îi mângâie pe cei care își plâng păcatele… și îi întărește pe cei care sunt pe cale să renunțe la Dumnezeu sau la viață. Ca preot, văd acest lucru întâmplându-se în fiecare zi.

Văd un sfânt în devenire.

Al doilea lucru pe care îl văd este o persoană care încă încearcă – un sfânt în devenire. Nu îmi pasă dacă această persoană este la a treia Spovadă din săptămâna aceasta; dacă ea caută Sacramentul Reconcilierii, înseamnă că încearcă. Aceasta este tot ce mă interesează. Merită să reflectăm asupra acestui gând: a merge la Spovadă este un semn că încă nu ai renunțat la Isus.

Acesta este unul dintre motivele pentru care mândria este atât de gravă. Am vorbit cu persoane care mi-au spus că nu vor să meargă la Spovadă la preotul lor pentru că acel preot chiar îi simpatizează și „îi crede copii buni”. Am două lucruri de spus în legătură cu aceasta: 1. Nu va fi dezamăgit! Preotul tău va vedea o persoană care încearcă! Te provoc să găsești un sfânt care nu a avut nevoie de milostivirea lui Dumnezeu! (Chiar și Fecioara Maria a avut nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Ea a primit această milostivire într-un mod dramatic și puternic la conceperea sa.)

2. Și ce dacă preotul ar fi dezamăgit? Încercăm atât de mult să impresionăm în atâtea situații din viața noastră. Confesionalul este un loc în care nu trebuie să impresionăm. Confesionalul este un loc în care dorința de a impresiona trebuie să moară. Gândește-te la aceasta: toate celelalte păcate au potențialul de a ne face să fugim spre confesional, dar mândria este aceea care ne face să ne ascundem de Dumnezeu, Cel care ne poate vindeca.

Îmi amintesc păcatele tale? Nu!

Oameni mă întreabă adesea dacă îmi amintesc păcatele pe care le aud la Spovadă. Ca preot, îmi amintesc foarte rar păcatele din confesional. Poate părea imposibil, dar adevărul este că păcatele nu sunt chiar așa impresionante. Nu sunt ca apusurile memorabile, ca o ploaie de meteoriți sau ca filmele super-captivante… sunt mai mult ca gunoiul.

Iar dacă păcatele sunt ca gunoiul, atunci preotul este într-un fel gunoierul lui Dumnezeu. Dacă întrebi un gunoier care este cel mai scârbos lucru pe care l-a dus vreodată la groapa de gunoi, poaaate că și-l va aminti. Dar adevărul este că odată ce te obișnuiești să duci gunoaiele, acestea încetează să mai fie notabile, să mai iasă în evidență.

Sincer, odată ce înțelegi că Sacramentul Reconcilierii este mai puțin despre păcatele spovedite și mai mult despre moartea și Învierea lui Cristos care triumfă în viața unei persoane, păcatele își pierd toată importanța, iar victoria lui Isus vine pe primul loc.

La Spovadă ne întâlnim cu iubirea extraordinară, care transformă vieți, a lui Dumnezeu… oferită gratuit nouă de fiecare dată când o cerem. Ne întâlnim cu Isus, care ne amintește: „Meriți să mor pentru tine… chiar și cu păcatele tale, meriți să mor pentru tine.” De fiecare dată când cineva vine la Spovadă, văd o persoană care este iubită profund de Dumnezeu și care îi spune lui Dumnezeu că Îl iubește. Atât și nimic mai mult!

La Spovadă îmi văd propriile slăbiciuni.

Al treilea lucru pe care un preot îl vede atunci când ascultă mărturisiri este propriul său suflet. Nu pot spune cât de smerit mă simt atunci când oamenii se apropie de milostivirea lui Isus prin mine. Nu mă minunez de păcatele lor; sunt impresionat de faptul că au reușit să recunoască în viețile lor păcate față de care eu sunt orb în propria mea viață. Faptul de a auzi smerenia altora frânge mândria mea. Aceasta este una dintre cele mai bune examinări ale conștiinței.

Spovada poate fi de fapt un loc înfricoșător pentru un preot. De ce? Este înfricoșător datorită faptului că Isus are încredere în mine să fiu un semn viu al milostivirii Sale. Arhiepiscopul Fulton Sheen le-a spus odată preoților că noi cu greu înțelegem ce se întâmplă atunci când ne întindem mâinile deasupra capului cuiva în momentul dezlegării. Nu înțelegem, a spus el, că însuși Sângele lui Cristos se scurge de pe degetele noastre pe capul lui, spălând penitentul.

A doua zi după ce am fost hirotonit, am avut o mică petrecere iar tatăl meu s-a ridicat în picioare și a ținut un toast. El a lucrat întreaga sa viață ca și chirurg ortoped și a fost unul chiar foarte bun. În toată viața mea, pacienți de-ai săi au venit la mine în vreun anumit moment și mi-au spus cum s-a schimbat viața lor datorită faptului că tatăl meu era un chirurg așa de bun.

Iată-l așadar pe tatăl meu, stând în mijlocul acelor oameni și începând să spună: „Toată viața mea mi-am folosit mâinile pentru a vindeca trupurile rănite ale oamenilor. Dar de acum înainte, fiul meu Michael… de fapt, părintele Michael… își va folosi mâinile (în momentul acesta vocea i s-a înecat puțin)…  își va folosi mâinile pentru a vindeca suflete rănite. Mâinile sale vor salva chiar mai multe vieți decât ale mele. ”

Spovada este un loc atât de puternic. Tot ce trebuie să fac este să ofer milostivirea, iubirea și răscumpărarea lui Dumnezeu… dar nu vreau să stau în calea lui Isus. Preotul nu este judecătorul nimănui. În confesional, singurul lucru pe care trebuie să îl ofer este milostivirea.

Am ocazia de a mă sacrifica pentru tine.

În cele din urmă, atunci când un preot ascultă mărturisiri, el își asumă și o altă responsabilitate. La un moment dat, după colegiu, m-am întors la Spovadă după o absență îndelungată, având multe păcate. Ca și canon, preotul mi-a dat doar o „Bucură-te, Marie”, sau așa ceva. M-am blocat. „Hm, părinte…? Ați auzit tot ce am spus?” „Da, am auzit.” „Nu credeți că ar trebui să primesc un canon mai mare de atâta?”

S-a uitat la mine plin de iubire și mi-a spus: „Nu. Această mică penitență este tot ceea ce cer de la tine.” A ezitat, iar apoi a continuat: „Dar ar trebui să știi… voi posti pentru tine în următoarele 30 de zile.” Am împietrit. Nu știam ce să fac. Mi-a spus că așa învață Catehismul Bisericii Catolice, că preotul trebuie să facă acte de penitență pentru toți cei care vin la el la Spovadă (CBC nr. 1466). Iată-l așadar pe el, îmbrățișând o penitență severă pentru toate păcatele mele grave.

De aceea, Spovada dezvăluie sufletul unui preot; dezvăluie disponibilitatea sa de a-și sacrifica viața împreună cu Cristos. El vede păcatele noastre ca pe o povară pe care o va lua în spate (împreună cu Isus!), și le va oferi Tatălui, în timp ce nouă ne oferă milostivirea lui Dumnezeu.

* * *
Ține minte, Spovada este mereu un loc al victoriei. Fie că ai mărturisit un anume păcat pentru prima oară, fie că aceasta este a 731-a oară, fiecare Spovadă este o victorie pentru Isus. Iar eu, ca preot, am șansa de a fi acolo. Așa o văd eu… Am ocazia să îl privesc pe Isus cum își recâștigă mereu copiii.

Iar aceasta este grozav!

Autor: pr. Mike Schmitz
Traducere: Rosana Bălănescu
Preluare din: Lumea.Catholica.ro, 13 decembrie 2016